Debutul lui Andrei în poezie în 2011 este mai bun decât volumele de vârf ale unora. Lectura anterioară acesteia a fost „Arborele de oraș” scris de Cătălin-Mihai Ștefan, în care poetul scrie de asemenea despre relația cu părinții; în „Când va veni ceea ce este desăvârșit” regăsim poezii autobiografice, cum este în general menit orice debut să fie, doar că scrise într-un mod mult mai fresh.

Temele principale abordate, în afară de relația cu părinții, sunt legate de muncă și relațiile cu diverse femei. Textul care dă titlul volumului este un poem în proză, o declarație de dragoste ce se întinde pe 5-6 pagini. Este foarte potrivit că recent am citit și „Ceaikovski la walkman„, publicată în 2022, ca element de legătură între universul de adolescent și cel de adult creat de Andrei. Cel mai mult îmi place claritatea stilului de scriere; chiar dacă avem metafore și comparații ușor abstracte, nu simt niciodată că mă pierd printre cuvintele lui – în caz de confuzie, soluția se găsește în titlul poeziei, cum ar trebui să fie.

Ironiile, referințele la diverse forme de artă și descrierile anumitor locuri care îmi sunt cunoscute mă apropie foarte tare de volum, din punct de vedere emoțional. Există pasaje de satiră socială, precum în Ușa rotativă (2): „oameni care și-au lăsat corpurile astrale drept garanție pentru un credit în euro„, un vers care mi-a plăcut mult tocmai pentru că reunește un concept metafizic cu unul trivial și apăsător. În Euforia sufocării spune: „Alți angajați născocesc tot felul de îndemnuri (…) Cumpără-ți o cutie în care să stai și una cu care să te deplasezi! (…) Trupul meu e o panglică sângerie care leagă, răsucită cu eleganță, cutia în care mă sufoc încet.” Această tematică a zilelor de lucru care se scurg încet, uneori fără sens, este recurentă.

În dumnezeu s-a născut în america și a uitat sufletele într-un lagăr comunist registrul devine ceva mai vesel, conține acea formă de detașare față de viață specifică perioadei mid 20’s („nu mă doare. râd, beau și fumez. mă fut„). După claritate, îmi place la Andrei felul în care face trecerile, pendulează într-un ton grav și imagini sfâșietoare și imagini care te fac să râzi, pe care le creează prin inversiuni de cuvinte sau schițând pur și simplu o poveste amuzantă. Cu alte cuvinte, apreciez fluiditatea. Paralela dintre moștenirea generațională a lui și a ei din fără nicio legătură este una dintre preferatele mele: „la capătul vieții tale e o femeie rigidă/(…)dar tu nu ești așa; la capătul vieții mele e un bătrânel neîndemânatic/(…)eu nu sunt așa„.

Am spus că acest volum de debut în poezie este mai bun decât creațiile celor cu mai multă experiență pentru că din el reiese foarte clar stilul personal al lui Andrei; îl păstrează pe tot parcursul volumului, alternând în intensitate, și poți să îți închipui cu ușurință cât de bine scrie astăzi. Sunt teme cu care eu pot rezona și imagini pe care le voi păstra în minte cu claritate – ca autor, pot declara că asta e tot ceea ce îți dorești de la cititorii tăi.