Lento. Meduza | Recenzie literară

Am cumpărat Lento. Meduza pentru că titlul și coperta m-au intrigat. A fost prima lectură de la Antoni Casas Ros și nu m-a impresionat foarte tare. Autorul s-a născut în Catalonia franceză, iar stilul său mi-a dat același vibe precum al autorilor latinoamericani pe care i-am citit în trecut – un stil care, în suprarealismul său, nu mă încântă foarte tare.

  1. Detalii tehnice
  2. Despre ce este vorba în carte
  3. Puncte forte Lento. Meduza
  4. Puncte slabe Lento. Meduza
  5. Gânduri finale despre Lento. Meduza

Detalii tehnice

  • Trigger warning: limbaj licențios, spital de boli mintale.
  • Cuvinte cheie Lento. Meduza: imaginație, artă, nebunie, călătorie spirituală, incapacitate de a viețui.
  • Aspecte estetice și de structură: Cartea are 128 de pagini și este formată din cele două povestiri regăsite în titlu. Lento are câteva capitole separate, dar ambele povestiri sunt compuse din paragrafe scurte, cu spații între ele. Nu mă încântă prea tare nici coperta, nici calitatea paginilor din interior. Din punct de vedere estetic, nu a fost o lectură satisfăcătoare.
  • Recomandări de lecturi similareBalul nebunelor de Victoria Mas.

Despre ce este vorba în carte

Lento și Meduza sunt denumirile celor două povestiri din acest volum, prima ocupând majoritar spațiul.

Lento este numele personajului principal din povestirea eponimă, un băiat aflat pe spectrul autist care își amintește propria naștere și face lucrurile foarte lent. Acest lucru conduce în cele din urmă la instituționalizare, însă aceste fapte concrete nu definesc deloc realitatea personajului sau scopul povestirii. Băiatul își explorează pe rând simțurile, dedicând câte o zi fiecăruia; o idee pe care am mai întâlnit-o și în Cum văd eu distracția, aceea că ai nevoie de anumite ritualuri corporale pentru a nu te simți cu totul desprins din realitate. În cele din urmă, povestirea trezește întrebări serioase în ceea ce privește contopirea omului cu natura, cu spațiul, cu tot ce există. Putem noi deveni cu adevărat parte din materie, mai presus de corporalitatea noastră?

Pentru mine, povestea oferă o perspectivă foarte interesantă asupra autismului și limitelor spiritului uman. Mi-a plăcut că aici Antoni Casas Ros a fost atât enigmatic, cât și extrem de clar în scurtele paragrafe ce formează povestea. Am avut astfel și puncte de reper „din exterior” pentru a putea înțelege mai bine experiența de lectură.

Meduza este o povestire scurtă și foarte abstractă, genul care îmi displace profund tocmai pentru că îmi ia aproape toate reperele pentru a putea forma o conexiune cu personajul. Un bărbat ajunge la spital după ce a fost înțepat de o meduză (aparent) și ne ia cu el într-o călătorie imaginară, într-un loc în care limitele se șterg, simțurile se combină și totul devine un alt tablou suprarealist, ca în prima povestire. De aici mi-a plăcut însă un paragraf pe care îl reproduc mai jos:

Dimineața îmi lărgește pupila. Cuvintele altuia se detașează limpede. Nu mai știu să vorbesc, să povestesc, să sap în real. Meduza mi-a sorbit înțelegerea, a înlocuit-o cu o gură cu buze lacome, o gură care fute infinitul și îl fute din nou cu limba caldă și tremurătoare. Meduza m-a învățat să ling cosmosul, ierburile, pietrele. Tot ce este real intră în gura mea, încântă papilele marelui muist care sunt.

– pagina 121

Puncte forte Lento. Meduza

  • Un avantaj al cărții este faptul că se citește foarte repede, fiind foarte scurtă și compusă din fragmente scurte.
  • Pentru cei pasionați tocmai de descrierile cât mai excentrice, de metafore naturale pentru experiențe sexuale și nu numai, probabil pentru cei care au studii în domeniul artelor, aceste două povestiri ar putea fi foarte potrivite.

Puncte slabe Lento. Meduza

  • Am găsit frumusețe în povestea lui Lento, am luat în considerare modul lui de viață cu posibilitatea de a fi aplicat general pentru vindecarea umanității, însă, în cele din urmă, povestea nu a făcut altceva decât să mă întristeze amintindu-mi că uneori oamenii sunt cu adevărat închiși, fără scăpare, cu tot cu puterea nelimitată a spiritului nostru.
  • Meduza a fost o provocare literară în sensul care m-am chinuit să o termin pentru a finaliza lectura. Dacă aceasta era prima povestire, probabil nu aș fi ajuns deloc la acest rezultat. Nu-mi place când nu mi-e clar despre ce citesc și cuvintele par doar o înșiruire de analogii libere, care probabil aveau un sens al lor când au fost scrise, dar cititorul e obligat să facă saltul într-o imaginație care nu-i aparține.

Gânduri finale despre Lento. Meduza

Nu am avut o experiență bună de lectură cu acest volum. Dețin și „Enigma„, scrisă de același autor, dar cel mai probabil mă voi lovi de aceeași barieră a suprarealismului. Dimpotrivă, fanii acestui gen vor îndrăgi foarte tare povestirile, îmi închipui. Pentru cei cu gusturi similare cu ale mele, nu o pot recomanda.

2 răspunsuri la „Lento. Meduza | Recenzie literară”

  1. […] relația cu lumea și cu ceilalți (mai ales pe plan romantic). Lectura mea anterioară fiind Lento. Meduza, mi-a ajuns până peste cap să citesc descrieri minuțioase ale felurilor în care simțurile […]

    Apreciază

Răspunde-i lui Julian Barnes – Puls | Recenzie carte – Cristina Boncea Anulează răspunsul