Cristina Boncea: erele mele (2008 – 2024)

Am realizat că de-a lungul timpului acest blog a devenit din ce în ce mai puțin personal. În adolescență, obișnuiam să împărtășesc mult mai multe lucruri din viața mea privată, deseori chiar în mod explicit. Deși îmi face o deosebită plăcere să mă las inspirată de tot ce se întâmplă pentru a scrie texte creative, mi-am dat seama că îmi lipsește și această parte de expunere directă. Prin urmare, vreau să vă povestesc despre erele mele, despre eurile mele din trecut, așa cum Taylor Swift a creat concertele din turul ei mondial.

Mi se pare deosebit de important să onorăm toate formele sinelui nostru, să nu le judecăm, ci să le integrăm în persoana care am devenit. Eu îmi sunt simpatică și mă consider binecuvântată că până acum am trăit o viață foarte intensă din punct de vedere emoțional, chiar dacă au existat multe perioade de tristețe profundă, de depresie, dezamăgire și dorința de a renunța. Într-o mare măsură, au existat și foarte multe perioade de beatitudine, în care m-am lăsat răsfățată de viață și mi-am dat voie să mă bucur de realizările mele. Sper ca povestea mea să vă inspire și să vă arate fațetele multiple ale vieții umane!

Prima eră: visătoarea din școala generală

Sinele meu a început să fie foarte bine definit începând cu clasa a V-a. Un lucru foarte important pe care l-am descoperit atunci a fost pasiunea pentru trupa Tokio Hotel, în anul 2008. Astfel, eu am decis că vreau în sfârșit să învăț limba engleză, după insistențele celor din jur, și mi-am petrecut vara dinainte traducându-le melodiile cu ajutorul dicționarului.

Cam tot atunci am început să colecționez revistele la modă: Popcorn, Cool Girl și Bravo. Eram interesată de lumea artiștilor din America și simțeam că mi se deschide un nou univers. Televizorul stătea adesea pe MTV, iar acolo urmăream diverse emisiuni care nu erau neapărat G-rated. Nu mă mai regăseam în spațiul mic din orașul meu natal, Tg-Jiu, și visam la evadare. Aveam un jurnal în care am scris: „viața mea de acum începe”, chiar înainte de începerea noii etape școlare.

Aveam o agendă neagră în care scriam poezii și diferite texte, citeam romane YA Fantasy, foarte populare pe atunci, însă lumea mi-a fost dată definitiv peste cap când am descoperit Sânge Satanic și tot ce ține de Herg Benet. Între timp, deschisesem un blog unde postam diverse creații literare făcute pe moment, inspirate din viața și visele mele. Aici este interesant de notat că am devenit mult mai secretoasă cu aspectele personale în spațiul online, întrucât cineva trimisese bucăți din jurnalul pe care îl aveam pe atunci pe blogspot profesorilor de la școală. Povesteam acolo despre primul meu chiul de la începutul clasei a V-a și despre cum anumite persoane îmi displac (în cuvinte mult mai dure).

Blogului de creații personale i-a urmat primul meu blog unde postam recenzii de cărți, pe când aveam în jur de 13 ani. Petreceam mult timp acasă, citind și scriind. Aici a intervenit Cristina Nemerovschi și mi-am dat pentru prima dată seama cât de importantă este de fapt literatura pentru mine. Nu eram în mod deosebit interesată de ce se întâmpla la școală, căutam mai degrabă experiențe incitante care să mai anime lucrurile pe plan mental – cu alte cuvinte, căutam și găseam inspirația, o aduceam în realitatea mea.

Școala generală este perioada din viața mea pe care o privesc cu cea mai mare nostalgie. Aveam multă încredere în mine, mă bucuram de atenția colegilor de vârsta mea sau mai mari, aveam crush-uri, prietenii și, deseori, porneam în aventuri cu colegele în timpul sau după finalizarea orelor de curs. Camera mea de acasă era însă spațiul meu cel mai sigur: pereții mei erau plini cu postere din reviste și versuri scrise cu markerul. A fost o eră foarte inocentă, deși pe atunci nu consideram astfel, cu multe insighturi menite să mă pregătească pentru maturitate.

Cert este că în perioada de 10-13 ani am fost mai neînfricată decât în toate perioadele care au urmat. Știam foarte bine să-mi creez fericirea, chiar dacă în viața de acasă nu a domnit niciodată echilibrul. Viața socială forțată de mersul la școală mă ajuta să rămân întreagă la minte. O admir pe acea puștoaică ce avea vise nelimitate, conștiința faptului că este mai mare decât mediul în care trăiește, ce reușea să se ridice prin artă din toate provocările emoționale ale vieții din acea perioadă. Nu în ultimul rând, iubesc conexiunea pe care o descoperisem cu universul și Dumnezeu.

Cuvinte cheie pentru era de artistă precoce: curaj, veselie, curiozitate, îndârjire, pasiune.

A doua eră: depresia în persoană

În 2012 m-am mutat la București pentru a merge la liceu. Visul meu se împlinea: scăpam de spațiul îmbâcsit al micului oraș unde mă născusem. Nimic nu m-ar fi putut pregăti însă pentru primii doi ani de liceu, în care am fost hărțuită și insultată de colegi, tratată într-un mod grotesc pentru faptul că nu eram una de-a lor. Ce m-a salvat a fost prietenia cu o colegă, ce încă îmi este prietenă. Am trecut amândouă prin acest tratament din partea colegilor și, uneori, chiar a profesorilor, fiindcă eram diferite.

Am trecut prin nenumărate momente depresive, îmi amintesc cum veneam de la școală, plângeam și nu mai voiam să mă întorc niciodată. După terminarea clasei a X-a, chiar mă gândeam cum ar fi oare să nu-mi mai continui studiile; îmi era în mod deosebit teamă de confruntarea cu o anumită colegă, cea mai guralivă, care îmi făcea viața un calvar. Verile mi le petreceam la Tg-Jiu, împreună cu mama, și nu erau tocmai pline de liniște și relaxare.

Episoadele depresive veneau și cu autovătămare în diverse forme: fie fizice, fie printr-un comportament iresponsabil. Am descoperit alcoolul și țigările, deși pe atunci nu le consumam în exces. Mergeam în Centrul Vechi cu regularitate împreună cu prietena mea și chiuleam împreună foarte mult de la școală. Orice alt mediu era un spațiu sigur pentru mine față de Colegiul Ion Luca Caragiale. Mi se părea că cei patru ani trec incredibil de greu și mă luptam cu toată puterea să supraviețuiesc adolescenței. Îmi doream cu ardoare să devin adult și să nu mai ia alții decizii pentru mine.

În toată această depresie nesfârșită, am găsit puterea să scriu și să public primul meu roman, Octopussy. Faptul că în afara școlii participam la lansări și diverse alte evenimente cu scriitorii a fost incredibil de vindecător. Acolo eram apreciată, în special de Cristina Nemerovschi și Alex Voicescu, cu care aveam o relație apropiată pe atunci. Ei au adus lumină în negura acelei perioade, m-au susținut și mi-au validat talentul. Cred că doar astfel am putut să mă desprind de imaginea teribilă pe care o dobândisem despre mine prin intermediul tratamentului celor de la școală.

P.S. În acea perioadă petreceam mult timp pe Tumblr, de unde și inspirația pentru colajul de fotografii.

Cuvinte cheie pentru era de depresie adolescentină: reziliență, umilință, teamă, suferință, adaptabilitate.

A treia eră: adolescenta rebelă

La aproape 17 ani am intrat în prima mea relație, cu un coleg din clasă. În vara dinaintea clasei a XI-a găsisem în sfârșit un tratament potrivit, care mă scăpase în mare parte de acneea chistică de care sufeream. Mi-am zis că lucrurile trebuie să se schimbe și am găsit putere prin începerea vieții sexuale. Am reușit chiar să o confrunt pe colega ce îmi inspirase atâta teamă și am întors situația în favoarea mea. În sfârșit, puteam să respir, iar școala nu mai era un calvar atât de mare.

Relația mea de cuplu, care a durat aproape un an, a fost însă un alt calvar. Nu știam foarte multe despre cum ar trebui să arate o relație sănătoasă, dar cert este că am fost foarte nefericită. În vara anului dinainte de clasa a XII-a, am decis să îmi tund părul care ajungea până la șolduri foarte scurt și să mă despart de acel băiat. Imediat după, a urmat o serie de aventuri atât sexuale, cât și psihologice, care m-au ținut într-o stare de „high” pe aproape tot parcursul ultimului an de liceu.

Am descoperit eliberarea sexuală și feminitatea pentru prima oară, am mai scris încă două cărți bazate pe experiențele și fanteziile mele și le-am publicat tot la Herg Benet, încheind astfel trilogia „Octopussy„. Viața mea era plină de evenimente relaționale, plină de dramă, suișuri și coborâșuri emoționale. Îmi place totuși să mă gândesc la acea perioadă acum tocmai pentru că m-am simțit foarte liberă să fiu eu însămi și nu m-au mai interesat de vorbele colegilor sau ale altor oameni.

Mergeam la petreceri, ieșeam cu un grup de prieteni, participam încă la evenimente literare și primeam multă atenție de la străini în mediul online. M-am simțit împlinită în mare parte în acea perioadă, a venit ca o eliberare după anii de suferință petrecuți la început în București. Nu-mi amintesc să-mi fi făcut prea multe griji despre viitor, poate tocmai pentru că trăiam atât de mult în moment. O admir pe acea adolescentă care a reușit să își ia puterea înapoi și să își creeze realitatea dorită, chiar dacă uneori deciziile luate îi provocau suferință.

Cuvinte cheie pentru era adolescentei rebele: distracție, putere, eliberare, creativitate, explorare.

A patra eră: suferinda din dragoste

După liceu, a urmat o perioadă destul de lipsită de evenimente: intrasem la Facultatea de Limbi Străine, iar asta îmi ocupa tot timpul. Pentru că nu m-am simțit în mediul meu, am decis să renunț la ea după al doilea semestru. Atunci am cunoscut un băiat de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Ne-am cunoscut la un eveniment literar, dar se pare că îi dădusem deja block pe Facebook pentru un comentariu nepotrivit pe care îl făcuse. Cursul vieții mele ar fi fost cu totul altul dacă povestea rămânea în faza de block. Băiatul era frumos, talentat și șarmant; era și el scriitor. La scurt timp după ce am început să ne petrecem timpul împreună, am aflat că este gay, iar el a aflat de sentimentele mele pentru el. Acest lucru nu m-a împiedicat să continui să-l iubesc și să-i fiu alături zi de zi, fiindcă am continuat să ne vedem zilnic timp de șase luni.

Acest băiat a devenit tot universul meu, iar el avea o plăcere din a crea o astfel de relație nu doar cu mine, ci și cu alți oameni din viața lui. Era „addictive”. Era un narcisist. Stima mea de sine încă scăzută (care devenise chiar o ură de sine în acea perioadă) m-a făcut să rămân în această relație, definită oficial drept „prietenie”, dar care ascundea multe alte substraturi foarte subtile. Am recurs la alcool și țigări pentru a-i putea face față. Am ajuns din nou la o serie de episoade depresive teribile.

Astfel s-a născut romanul „Mi-ai promis că vom muri împreună„, care este chiar una dintre replicile pe care acest băiat mi le-a spus odată. Romanul s-a încheiat cam în aceeași perioadă cu relația. Ce m-a salvat a fost plecarea cu work&travel în New York; distanța m-a ajutat să văd cât de puțin sunt de fapt valorificată de această persoană pe care eu o pusesem pe un piedestal foarte înalt. A fost o perioadă de suferință intensă, constantă, în care nu am găsit prea multă susținere de la cei din jur – nu aș fi putut-o vedea oricum. Cu toate acestea, precum multe alte dăți din trecut, am reușit să mă vindec prin intermediul scrisului.

Cuvinte cheie pentru era de suferință din dragoste: moarte, distrugere, nesiguranță, pierdere, suferință.

A cincea eră: fluturașul social

Am înflorit din nou când, în timp ce eram încă în State, m-am înscris la Facultatea de Filosofie. Mediul mi s-a părut din prima prietenos, plin de diversitate. Mi-am găsit tribul. Am găsit primul grup de oameni din viața mea care m-au acceptat așa cum sunt, m-au primit cu brațele deschise și în care m-am simțit în siguranță să fiu eu însămi. Am câștigat titlul de Miss boboc și am mers să sărbătoresc împreună cu restul colegilor din grupă, pe care îi consideram deja prieteni apropiați. Ne petreceam timpul la barul de lângă facultate având diverse dezbateri și povestindu-ne viața.

În această perioadă am intrat însă într-o altă relație toxică, de data aceasta cu un băiat care nu voia să îmi dea drumul. Era un coleg de grupă cu care de asemenea aveam multe în comun: era și el scriitor și studia filosofia și psihologia în paralel. Nimeni nu mi-a stimulat partea intelectuală la fel de tare, nici chiar până în ziua de astăzi, dar totul a venit cu un preț: pe cât de mult încercam să-l valorizez, pe atât de tare lovea mai tare cu mine de pământ, într-un sens figurat.

Deși relația noastră de aproximativ șapte luni era înțesată de certuri oribile, ceva ne atrăgea înapoi unul spre altul. A început să îmi fie foarte teamă de el și teamă de bărbați în general. M-am simțit abuzată în toate sensurile posibile, dar nu găseam calea de scăpare. În cele din urmă, tot el a fost cel care a terminat lucrurile și am respirat ușurată. A urmat o scurtă perioadă de prietenie la ceva timp după, vreme în care amândoi eram deja în alte relații. Speram să regăsesc partenerul de conversație filosofică ce îmi plăcuse atât de mult. Cu toate acestea, prietenia a durat până când eu m-am îndrăgostit cu adevărat de altcineva și i-am spus acest lucru.

Perioada facultății este o alta la care mă gândesc cu foarte multă nostalgie. Deși aveam diferite suferințe din dragoste, a fost cea mai înfloritoare perioadă din punct de vedere social. Îmi făceam prieteni cu ușurință în cadrul facultății și în afara ei. S-au întâmplat extrem de multe lucruri în cei trei ani de care m-am bucurat la maxim, printre care și prima relație din viața mea în care ne-am iubit amândoi în același timp. Cu toate acestea, nimic nu-mi aduce mai multă bucurie decât serile petrecute la bar, bând bere în exces și vorbind vrute și nevrute cu restul colegilor. M-am simțit văzută, apreciată și ascultată. A fost, de asemenea, o perioadă cu multă inspirație, în care am terminat de scris și „Evadare din Insula Libertății„.

Privind în urmă, nu pot să nu admir reziliența acelei fete, modul cum s-a ridicat de fiecare dată după o nouă înfrângere și a încercat din nou și din nou să se bucure de viață. Chiar dacă diversele vicii din viața mea mă luau uneori pe sus, reușeam să mă adun, să-mi scriu eseurile și lucrarea de licență, să creez și să contemplez tot ce se întâmpla. Amintirile mele sunt foarte vivide și mă pot teleporta foarte ușor în timp; cu toate acestea, nu mi-aș dori nici în ruptul capului să retrăiesc acei ani plini de incertitudini și spaime.

Cuvinte cheie pentru era fluturașului social: deschidere, înălțare, cunoaștere, evoluție, disconfort.

A șasea eră: maniaca borderline

După cum bine știm, în martie 2020 s-a instaurat carantina, determinată de apariția pandemiei de Covid. Pentru mine, să mă întorc la o stare de izolare totală după o perioadă atât de bogată din punct de vedere social a fost coșmarul vieții mele. Am clacat. Chiar la începutul ei, am avut o tentativă de suicid, după care am petrecut o noapte la spital; singura lecție reieșită de aici este că, dacă ar exista o altă astfel de tentativă, autoritățile nu trebuie să fie implicate.

Aveam încă 22 de ani când a avut loc acest episod. În vara anului 2020, m-am mutat împreună cu mama mea la Brașov. A urmat o altă lungă perioadă plină de depresie, ideație suicidală și tot felul de manifestări specifice borderline-ului cu care mă auto-diagnosticasem la 20 de ani. Psihiatrul de la spitalul unde am fost internată o noapte a confirmat acest diagnostic după câteva scurte întrebări. Eram într-o veșnică spirală. Beam foarte mult alcool singură, încercând să leg conexiuni cu prietenii aflați la distanță pentru a nu mă mai simți atât de lipsită de resurse.

Paradoxal, în 2020 am început și cursul de formare la ARPI. La început, nu înțelegeam mare lucru din întâlnirile online, dar lucrurile au devenit mult mai clare după ce am început să merg la ședințele individuale de psihoterapie. Nu era prima oară când apelam la ajutorul unui specialist, luasem parte la câteva ședințe de psihoterapie și în 2017; personajul Mona din „Mi-ai promis că vom muri împreună” este bazat pe acea femeie. Totuși, nu am simțit că se mișcă ceva în mine cu adevărat până nu am avut întâlnirea cu psihoterapia integrativă și tehnicile de lucru pe care le implică.

Am făcut psihoterapie live aproximativ un an, dar stările mele nu s-au îmbunătățit considerabil sau, cel puțin, nu pe termen lung. Mă întorceam mereu la aceleași vicii, eram nemulțumită de mine și felul în care arată viața mea. Aveam un job care nu mă stresa, iar ulterior am întâlnit și un băiat. Relația noastră s-a întins puțin peste un an, dar nu a fost una fericită pentru mine. Cu toate acestea, a fost prima mea relație de cuplu non-toxică. A fost o relație care mi-a permis să mă simt în siguranță.

La 24 de ani am absolvit ARPI. Dobândisem deja mult mai multe cunoștințe și simțeam ceva mai multă liniște în sinea mea. Episoadele depresive se răriseră, la fel și excesele de alcool și tutun. Nu mă mai detestam la fel de tare pentru incapacitatea mea de a-mi crea viața dorită. Ba chiar, în 2020, am reușit să scriu alte două romane ce nu au fost publicate încă („Universalia” și „Octopussy 0.5„). Și acela a fost un proces extrem de vindecător pentru mine, dar totul s-a intercalat într-un sistem rapid de „sus-jos” în acei ani din viața mea.

P.S. În această eră am schimbat vreo cinci culori la păr și vreo trei frizuri, este un proces inevitabil.

Cuvinte cheie pentru era maniacei borderline: nebunie, abis, strigăt, lipsă de speranță, agonie.

A șaptea eră: zeița liniștii sufletești

Lobul meu frontal și-a terminat într-un final dezvoltarea la vârsta de 25 de ani, dacă ne luăm după informațiile vehiculate pe internet. Am avut multe revelații, am fost avansată la locul de muncă și, drept urmare, am plecat singură în mai multe călătorii: Cambridge, Paris, Creta și Praga. Mi-am dat seama că memoria mea funcționează mult mai bine; înainte, nu-mi aminteam detalii din cărțile citite sau locurile vizitate. Începând cu această vârstă însă totul a rămas mult mai bine întipărit în creierul meu, poate și pentru că am tot exersat starea de prezență.

Toate lucrurile pe care le-am învățat la ARPI și în psihoterapia individuală, din cărți sau din orice alte surse au făcut în sfârșit click în mintea mea. Am reușit să devin cine știam că sunt: o persoană deschisă, veselă, care nu se teme de viață și care se iubește și este blândă cu propriul sine. Am vindecat teama de bărbați prin construirea unui sentiment de siguranță în propriul corp, mi-am dat voie să fiu vulnerabilă și să-mi verbalizez gândurile și sentimentele, am permis celorlalți să se apropie de mine și să formăm astfel o conexiune autentică. Am înlăturat toate persoanele și situațiile negative din viața mea, care nu mai corespondeau versiunii actualizate a sinelui meu. Am luat uneori decizii dificile pentru a mă proteja și a continua să-mi creez viața dorită.

Începutul acestui an a fost deosebit de dificil. De când am împlinit 26 de ani, parcă evenimentele negative continuau să se întâmple. Am avut o altă recidivă, m-am lăsat condusă de vicii pentru câteva luni. Nu reușeam să îmi revin, să mă ridic, să accesez din nou acea frecvență înaltă, prin care viața este trăită cu bucurie. Lucrurile au început să se îndrepte când mi-am dat demisia de la locul de muncă pe care l-am păstrat timp de doi ani și jumătate; avansasem la postul de manager de departament, iar stresul a fost mult prea mare pentru mine. Făceam lucruri împotriva credințelor și a naturii mele. Am renunțat la tot fără a avea un plan B, dar universul mi-a arătat că niciodată nu greșești când te alegi pe tine.

În ultimele luni, mi-am investit toată energia în pasiunile mele: literatura și psihologia. Am citit multe cărți grozave, am absolvit masterul în psihologie clinică și am început să primesc oportunități de colaborare exact în aceste domenii pe care le iubesc. Așa-numita „siguranță financiară” oferită de un job stabil nu poate nicicând înlocui sentimentul de satisfacție pe care ți-l oferă munca depusă cu pasiune și implicare reală, autentică. Simt din ce în ce mai mult cum mă străbate o nouă stare de beatitudine, care se bazează pe echilibru, nu pe aceleași „ups and downs” pe care le-am trăit înainte, provocate de tulburarea mea de personalitate. Mă simt întreagă, pentru prima dată.

După atâtea perioade lungi de depresie și stări suicidale, recidive în vicii și căutarea salvării în ceilalți oameni, rămâi cu teama că bucuria nu durează și că te vei întoarce în acel hău adânc. Cu toate acestea, simt că acum am resursele necesare, pârghiile potrivite pentru a împiedica acest lucru să se întâmple. Mi-am refăcut conexiunea cu universul și Dumnezeu, iar în fiecare zi observ semne care îmi arată că merg în direcția cea bună. Din acest motiv, am vrut să fac această postare, pentru a marca momentul despre care credeam că nu va mai veni niciodată: liniștea interioară deplină.

Cuvinte cheie pentru această eră: înălțare, bucurie, recunoștință, conexiune, iubire.

Cuvinte de încheiere

Am stat uneori pe gânduri referitor la expunerea online. Teoretic, activez într-un domeniu în care oamenii te iau drept exemplu: „un psihoterapeut nu ar spune asta”, „un psihoterapeut trebuie să aibă o anumită conduită” și alte astfel de credințe limitative circulă adesea. Cu toate acestea, tocmai datorită tuturor încercărilor prin care am trecut am astăzi acces la resurse vindecătoare pe care le pot oferi mai departe. Fără un astfel de proces, doar studiind psihologia din punct de vedere teoretic, nu văd cum poți ajunge la o abundență spirituală suficient de mare pentru a-i susține pe ceilalți.

Aceasta este în linii mari povestea vieții mele de până acum, cu erele ei principale. Mă întorc adesea cu gândul la fiecare dintre aceste etape ale dezvoltării mele și identific câte o resursă la fiecare fost sine. „Dacă nu s-ar fi întâmplat x, nu ajungeam la y” – un adevăr general cunoscut, a cărui integrare încerc să o practic zi de zi. Fără legătura cu transcendentul și eul meu creator, sunt sigură că nu aș mai fi fost astăzi aici. Viața mi-a părut grea, întunecată și neprietenoasă o lungă perioadă, mai mult de jumătate din timpul pe care l-am petrecut deja pe Pământ.

Cu toate acestea, lucrurile chiar devin mai bune atunci când îți recentrezi atenția către sine și începi să vindeci toate rănile pe care le-ai dobândit, mergând pe fiecare fir în parte. Cu siguranță mai am multe conștientizări de realizat, dar viața are cel mai mult sens atunci când privești în urmă. Simt multă lumină interioară atunci când pot să mă întorc la acea adolescentă plină de răni și să îi spun că speranța ei, iubirea ei pentru viață nu a fost niciodată în zadar. Sper ca povestea mea să vă inspire să vă raportați la propriile ere în același mod: cu blândețe și multă înțelegere.