Lumea părea extrem de limitată prin ochii ei. Când ușile dulapului erau deschise, întrezărea o vagă lumină; putea fi vastă, putea fi infinită, dar ea nu simțise vreodată că ceva ar putea durea prea mult – în afară de întuneric. Întunericul era ce cunoștea mai bine, iar el putea fi infinit sau putea fi moartea în sine. Auzise cândva vorbindu-se despre moarte, niște voci îndepărtate, una dintre ele plângând. Așa a înțeles că moartea e ceva rău. Ceva care cauzează durere. Ea nu știa ce e durerea, la fel cum nu știa ce e foamea, setea sau iubirea. Avea uneori senzații în corp, dar nu ar fi putut să le înțeleagă mesajul. Ce vrea să fie acest nod din stomac? Dar din gât? Dar presiunea din jurul tâmplelor, care o ardeau? Deseori, simțea că nu mai poate să respire.
În acele momente, ușile dulapului se deschideau, lumina îi făcea ochii să se contracte și aproape cădea cu brațele înainte, capul ei aproape lovea podeaua, iar plămânii ei se umpleau din nou cu aer. Lângă ea, exista un aparat care mergea periodic. Era sursa ei de viață, sursa ei de aer. În general, aerul ce îi pătrundea prin nări avea un miros înțepător, stătut, dar era respirabil. De cele mai multe ori, respirația era un gest automat, ce se petrecea împotriva voinței sale; dacă ar fi știut că îi poate pune capăt, ar fi făcut-o cu multă vreme în urmă. Nu prea știa nimic despre ce se petrecea după ușile dulapului, cu excepția vocilor difuze ce veneau uneori înspre ea. Nu se chinuia prea tare să le găsească un sens. Nu știa nici că este închisă într-un dulap, hrănită ca un criminal condamnat pe viață, forțată să trăiască la limita supraviețuirii de cei care i-au oferit șansa de a trăi.
Eu știam.
Mi-a luat ceva timp să pun lucrurile cap la cap, dar în cele din urmă am înțeles ce se petrece. Copila era prizonieră și probabil astfel și-ar fi trăit restul zilelor dacă nu interveneam. Nu a fost ușor să o salvez, să o fac să înțeleagă că negura din dulapul ei nu este tot ce există. Au trecut mulți ani de atunci, a învățat să scrie, să citească, să articuleze cuvintele, dar sentimentul de sălbăticire a rămas. Am putut interveni doar printr-o putere divină. A fost ceea ce s-ar fi numit un accident, dacă nu aș fi știut că nu există accidente. A fost primul om pe care l-am salvat nu pentru că mi-ar fi cerut-o, nu pentru că mi-aș fi propus, ci pentru că trebuia. Puține lucruri “trebuie” în viață, iar acesta a fost unul dintre ele.
Primul lucru pe care a vrut să-l facă după evadare a fost să își măcelărească părinții. Cu ochii ei goi, încețoșați, cu unghiile lungi și ascuțite, a vrut să le sară la beregată. Ar fi trebuit să o las, dar apoi ar fi trebuit să ne ocupăm și de vindecarea acestei răni. Nu te vindeci ușor după ce ucizi pe cineva, eu o știu. Din acest motiv, am înțeles-o. Am simțit compasiune, după ce mi-am stăvilit empatia atât de mult timp încât am uitat că o am. Am rezonat, ne-am chemat reciproc. Am eliberat-o dintr-o non-viață ce ar fi afectat generații întregi – dacă vreodată s-ar fi reprodus. O astfel de traumă generațională ar fi provocat o suferință egală cu cea a războiului. Nu concep să existe o suferință mai mare decât cea a izolării împotriva voinței tale. Eu o știu.
După ce a ieșit din dulap și a plecat de acasă, a trebuit să învățăm să ne înțelegem. Puținele cuvinte pe care le reținuse dinainte de a fi sechestrată erau prea precare pentru a putea exprima tot ce se întâmplase în interiorul ei. Am învățat-o alfabetul. I-am dat cărți. Cu timpul, a început să îmi explice. Lucrurile au început să capete sens pentru ea – de ce te doare degetul când îl împungi cu un ac. Am lăsat-o să exploreze. Vârsta ei mentală a evoluat de la trei ani la șase și de la șase la doisprezece. Se va prinde vreodată din urmă? Sau poate chiar spiritul ei este atât de tânăr. Unii dintre noi suntem meniți să rămânem veșnic copii. Nicio reeducare nu poate schimba acest lucru, iar eu mi-am propus să nu interferez niciodată cu planurile lui Dumnezeu; cu această singură excepție, când am salvat-o.
Eu și ea nu suntem atât de diferite. Nu trebuie să fii crescut într-un dulap, menținut în viață dintr-un sadism mascat drept milă pentru a crede că întunericul e nesfârșit, iar lumina durează doar o secundă. Mai mult decât atât, nu trebuie să crești într-un întuneric propriu-zis pentru ca lumina să te orbească, să te rănească atunci când o vezi. Ceva de genul citisem despre înfățișarea îngerilor în fața oamenilor; lumina lor ne-ar străpunge dincolo de orice înțelegere umană. Am avut față de ea o înțelegere supra-umană, ieșită din controlul meu, când pur și simplu nu am avut de ales: nimeni nu merită să fie un mort-viu, un zombie descreierat, flămând după tot ce înseamnă viață. Și eu am fost un astfel de zombie, deși am putut respira aerul de afară și am putut alege ce și cum să mănânc. Nu suntem doar funcțiile noastre vitale.
O privesc acum și simt o vagă mândrie. Ce s-ar fi întâmplat cu părinții ei după ce evada ar fi fost just. Niciun act de violență asupra altei persoane nu este vreodată just, cu excepția copiilor sechestrați de părinții lor; după această teorie, într-un sens mult mai amplu, populația lumii ar fi trebuit să fie decimată cu mai mult de jumătate. A fost încă o ocazie de contemplare pentru mine. Cum îți trăiești viața după ce ai fost eliberat, când nici măcar nu ai idee cum arată o viață în libertate? Poți să faci orice, dar nu știi să faci nimic. Eu și ea am învățat împreună. Am luat-o de la zero. A fost mai puțin dureros decât era să trăiești într-o cușcă mai mare, invizibilă, ascunsă în spatele aparenței de realitate.
Mă întreb cum e acum lumea pentru ea. Cât de vastă își permite să creadă că este. Este de aici până aici sau de aici până hăt departe, într-un punct pe care nu-l poți zări cu ochiul liber? Ne spunem că posibilitățile sunt infinite, dar mintea noastră rareori le poate percepe – pentru că am fost cândva înlănțuiți, sechestrați, privați de orice împlinire sufletească. Mă întreb dacă vreodată copilăria poate fi altfel decât o cușcă. Dacă te poți simți vreodată mai mult decât un animal, o marionetă manevrată de alții care știu mai bine. Iată un alt lucru pe care mintea mea nu îl poate percepe. Putem evolua în urma experiențelor noastre doar până la un punct. Este vital să ne păstrăm esența, chiar dacă ea este pătată cu sânge.
Două femei în lume: una adultă, alta copilă în corpul unui adult. Una primitivă, alta puțin mai civilizată; ambele unite prin întuneric. Dacă nu putem percepe infinitul, cum de fundalul vieții pare a fi mereu negru? La fel cum ne imaginăm despre spațiu. Există vreo cale prin care ce este și ce nu este, viața și moartea, se pot intercala într-un mod mai puțin dureros? Eu și ea vom învăța împreună. Eu o ghidez, iar ea îmi arată cum corelează informațiile: moartea e ca un dulap, moartea e precum copilăria. Viața e precum un părinte care te înlănțuie și decide pentru tine. Lumina e un lucru de care nu te poți bucura pentru prea mult timp.
Știm că realitatea este oglinda universului interior. “Schimbă-ți credințele și îți vei schimba viața” spun cei mai luminați. Eu vreau doar să pășesc alături de ea și să ne dezghețăm de chiciura neființei. Cum altfel poți simți viața, în lipsa contrastelor? Lumea este vastă, infinită. Nimic nu trebuie să doară. Singurul lucru care pare a fi garantat în termeni de suferință este ieșirea din dulapul copilăriei.