Cu siguranță autorii mei preferați s-au schimbat de-a lungul timpului, însă în ultimii doi ani Elena Ferrante și-a păstrat poziția de vârf în clasamentul meu. Am citit 6 dintre cărțile ei până în prezent, iar de curând am început și Frantumaglia, un volum non-fictiv ce cuprinde scrisori și interviuri de-ale autoarei. Chiar aseară am citit un fragment care mi-a reamintit de ce o îndrăgesc atât de tare.
“Vechile mituri despre inspirație poate că vorbeau cel puțin de un adevăr: când faci o muncă de creație, ești locuit de altcineva, într-o oarecare măsură devii altcineva. Dar când te oprești din scris, redevii tu însuți, persoana care ești în mod obișnuit în ocupații în gânduri, în limbaj. De aceea acum sunt din nou eu, stau aici, fac lucrurile mele de zi cu zi, nu am legătură cu cartea mea sau, mai bine zis, am avut legătură, dar acum nu mai pot avea. Nici, pe de altă parte, cartea nu poate avea din nou legătură cu mine. Nu-mi rămâne, așadar, decât să mă apăr de efectele ei și asta e ceea ce încerc să fac. Am scris-o ca să mă eliberez de ea, nu ca să-i rămân prizonieră.”
– Elena Ferrante, Frantumaglia, pp. 57-58
Despre lucruri asemănătoare vorbeam și eu în articolul “Sunt cărțile mele copiii mei?“, această separare a autorului de creația sa și eliberarea acesteia în lume, aparținându-i de acum. Nu este prima oară când cuvintele Elenei se potrivesc exact cu gândurile mele sau când simt că regăsesc un fel de suflet-pereche în ea, chiar dacă nu îi cunoaștem adevărata identitate. Din puținul pe care am reușit să-l parcurg din acest volum, mi-am dat seama că nici nu este nevoie de mai mult: cuvintele chiar sunt suficiente, iar cărțile sale vorbesc de la sine.
Ce cărți scrise de Elena Ferrante am citit?
- Prietena mea genială (Tetralogia Napolitană #1)
- Povestea noului nume (Tetralogia Napolitană #2)
- Cei care pleacă și cei ce rămân (Tetralogia Napolitană #3)
- Povestea fetiței pierdute (Tetralogia Napolitană #4)
- Iubire amară
- Fiica ascunsă
Trei motive să o citești pe Elena Ferrante
Prin urmare, iată trei motive pentru care Elena Ferrante rămâne încă autoarea mea preferată și pentru care ar trebui să îi acorzi și tu o șansă:
1. Temele abordate sunt profunde și de actualitate
Poate părea straniu să spun despre un autor contemporan că abordează teme de actualitate, însă mi se pare că acesta nu este un lucru de la sine înțeles pentru toate cazurile. Deși în Tetralogia Napolitană Ferrante descrie un Napoli de mult apus, vorbind despre întâmplări ce au avut loc cu multe decenii în urmă, tema rădăcinilor familiale este cea care reiese cel mai puternic și aduce problemele cu care se confruntă protagonista în actualitate.
În toate cele șase romane pe care le-am parcurs până în prezent, am identificat următoarele teme, cu care eu am rezonat foarte intens: relația mamă-fiică disfuncțională, abuzul în familie, decesul cuiva drag și perioada de doliu, semnificația unei prietenii care dăinuie peste ani, reinventarea personală, imaginea scriitoarelor și academicienelor în patriarhat, contactul cu feminitatea proprie, efectele lipsurilor materiale, relații disfuncționale cu parteneri de cuplu, abuz sexual și puterea feminină.
Ceea ce mi se pare cel mai de apreciat la Elena Ferrante este faptul că, indiferent de natura poveștii pe care ne-o spune, de detaliile menționate, personaje și intrigă, aceste teme vorbesc mai tare, transformă lucrarea din ceva extrem de personal în ceva general, la care se pot conecta foarte mulți cititori. Într-un astfel de proces constă succesul marilor autori, această magie a cuvintelor care își găsesc locul în lume.
2. Stilul de scriere este ușor de urmărit și foarte raw
Mai departe decât poveștile pe care Elena Ferrante ni le spune în fiecare carte, o apreciez pentru felul în care o face. Urmărim gândurile cursive ale protagonistelor într-un limbaj ușor de asimilat, ceea ce face posibil ca acestea să devină temporar ale noastre. Și faptul de a putea trăi în pielea personajului pe parcursul lecturii reprezintă o marcă a literaturii de calitate, din punctul meu de vedere.
În experiența mea, toate expunerile de monolog interior au foarte mult sens în contextul poveștii, este ușor să parcurgi paragrafele tocmai pentru că rezonezi, pentru că Ferrante arată suficient de clar tot ce se întâmplă pe plan intern și din acest motiv vrei să dai paginile cu rapiditate, să te afunzi și mai mult în poveste. Pe scurt, autoarea este foarte articulată și nu te lasă cu întrebări fără răspuns.
Nu se sfiește să scrie nici despre sex sau brutalitate, însă o face cu o candoare personală, inimitabilă, un fel de feminitate soft pe care încerc din răsputeri să o integrez. Din acest punct de vedere, avem foarte multe lucruri de învățat de la această autoare, în special ca tinere femei. La capitolul stilistic, Elena Ferrante reprezintă echilibrul perfect dintre dur și fin, dintre a spune totul dintr-odată și a păstra exact procentul potrivit de mister.
3. Narațiunea este captivantă, iar cărțile diferă între ele
Atunci când citești mai multe cărți de la același autor, există o șansă ca el să aibă un pattern care devine deranjant. Chiar dacă temele abordate de Elena Ferrante în cărțile sale se aseamănă între ele, nu se poate spune deloc același lucru și despre povești în sine. De exemplu, în Tetralogia Napolitană urmărim copilăria, adolescența, perioada adultă și bătrânețea unor două prietene ale căror destine se tot împletesc; în Iubire amară, romanul de debut al autoarei, este vorba despre o femeie care trăiește consecințele decesului mamei sale; în Fiica ascunsă este vorba despre o femeie care pleacă în vacanță și are anumite revelații despre propria viață și identitate.
Toate aceste cărți au la bază foarte multă acțiune. Este adevărat că există întotdeauna un substrat personal și deseori chiar filosofic, însă toate gândurile personajelor se corelează cu evenimentele din exterior, ceea ce dă cu adevărat viață romanelor. Am parcurs cărți unde pot spune că nu se întâmpla nimic, chiar dacă monologurile interioare propuneau niște idei interesante; acest lucru nu poate fi spus despre stilul Elenei Ferrante! În tot ce am citit până acum, am simțit suspans și încântare, arareori plictiseală sau iritare. Consider că acesta este un mare atu pe care un scriitor îl poate avea. Este, cu siguranță, unul pe care eu îl apreciez foarte mult!
Concluzie
Prim urmare, în mod sigur va mai trece o vreme până când Elena Ferrante să fie detronată din clasamentul meu de preferințe literare. Pe lângă Frantumaglia, mai am de lecturat și Zilele abandonului, Invențiile ocazionale și Viața mincinoasă a adulților, însă acestea nu se află pe TBR-ul meu pentru 2023. Sper că am reușit să stârnesc curiozitatea celor care nu au citit-o încă. “Febra Ferrante” nu este deloc ceva overrated pentru mine și mă bucur că m-am lăsat influențată de alți cititori și de minunatul serial de pe HBO, L’amica geniale, al cărui ultim sezon urmează să apară.