Cristina Boncea

Am căutat, zilele trecute, să văd ce au devenit cei pe care i-am cunoscut în copilărie. În orășelul în care am crescut au rămas multe fantome. Am fugit de ele, tocmai fiindcă mă bântuiau. Aceste fantome m-au rănit atunci când erau oameni. Acei oameni îmi amintesc de tot ce vreau să neg despre mine.

Puțini dintre ei s-au întors să locuiască în același vechi oraș pe care oricum nu l-am cunoscut în totalitate. Mă întrebam, deseori, cum ar fi fost să nu plec. Cum ar fi fost să fiu și eu una dintre reginele balului în locul unei adolescente depresive, care nu știa cum să se ascundă mai bine de cei din jur. A cărei viață se desfășura noaptea, pe ascuns, când toate fantasmele prindeau formă. În micul orășel nu aș fi putut rămâne ascunsă. Acolo, cu toții m-ar fi cunoscut în baza familiei mele. 

Am preferat să fug, să mă îndepărtez de toate astea. De grupurile de hărțuitori, echivalenți ai napolitanilor din cărțile lui Ferrante. De fetele superbe, ca pictate, care nu știau, pe atunci, decât să râdă de alte fete. De băieții simpli, fără imaginație, care m-ar fi împins în pragul suicidului poate mai repede decât copiii din capitală. Băieții care nu m-ar fi lăsat să fiu eu. Fetele care m-ar fi evitat ca pe o paria, m-ar fi lăsat să stau pe margine în timp ce ele se jucau de-a prințesele.

Sunt mai bine de zece ani de când am plecat. Între timp, am vrut să știu încotro s-au îndreptat pașii celor de care mi-a fost frică, celor care m-au abuzat, celor care m-au arătat cu degetul și mi-au spus că nu mă potrivesc în tablou. Câtă dreptate aveau. Mulți dintre ei poartă pe umeri greutatea vieților altor oameni. Cei mai mulți dintre ei sunt medici de vreun fel. 

Îți vine să crezi așa ceva? Am părăsit un oraș de medici. Am fost părăsită de un medic în devenire chiar de două ori. Paralelele nu sunt clare pentru că mi-am îndesat istoria adânc în pantaloni, ca pe niște izmene pe care le porți, din cauza frigului, iarna. Nimeni nu va ști ce ascunzi sub haine. Vor zice că ești doar grasă. Când ajungi în anul 2022, nu vor mai zice nimic, pentru că acum ești hărțuit pentru amprenta de carbon pe care o lași în urmă, ignorantule! Nu mai e ca în 2012, când să vii din capitală dintr-un alt oraș era cea mai mare crimă pe care o puteai comite. Să le răpești spațiul viitorilor… ce? Avocați, economiști și influenceri. 

O fată de la fosta mea școală, pe care am întâlnit-o în vara dinaintea liceului, a devenit notar. Era în vacanță la mare împreună cu familia ei și ne-am plimbat prin stațiune, în timp ce îmi vorbea despre cum îi plăcea să îi amăgească pe băieți. Am crezut că mă detesta și ea, că se afla printre fetele care aveau de gând să mă bată când m-ar fi prins singură pe stradă, dar mi-a declarat că nu. Mi-a spus că îmi admira stilul vestimentar. Că se uita întotdeauna la hainele pe care le purtam atunci când ne intersectam la școală. A devenit notar. 

O altă fată din orașul meu natal, pe care am întâlnit-o când familiile noastre au mers împreună în vacanță în Turcia, a devenit stomatolog. Nici ea nu m-a hărțuit. 

Multe dintre fete au deja soți și copii. Una dintre ele este echivalentul lui Kim Kardashian al micului nostru oraș. Pozele ei sunt pline de glam. O plăceam pe acea fată. Mi-aș fi dorit să devină mai mult decât atât. Sincer, mi-aș fi dorit să mă fi bucurat eu de frumusețea ei, măcar o dată. Sau poate că acea dată, de acum zece ani, ar trebui să îmi satisfacă pofta pentru totdeauna.

Ce au ajuns cei mai mulți dintre băieții care mă hărțuiau, care mă urmăreau pe stradă, care strigau lucruri obscene după mine? Cei mai mulți dintre ei – programatori. Dar ce s-a întâmplat cu fata aceea cu numele inspirat dintr-o lună a anului, care a încetat să-mi fie prietenă în momentul în care i-am spus că este o vacă atunci când mi-a aruncat bereta pe una din sobele școlii? Tot programatoare. Dar ce s-a întâmplat cu fata brunetă cu părul lung, care îmi fusese și ea prietenă când aveam și mai puțini ani, care după aceea s-a aliat cu fetele care m-au agresat fizic în văzul tuturor? Veterinar. Dar cu băiatul, colegul meu de clasă ale cărui inițiale sunt V.U., de care mă îndrăgostisem și reîndrăgostisem ulterior? Cel mai probabil tot IT-ist. 

Ce s-a întâmplat cu restul meseriilor? Pe lângă abuz, îmi amintesc creativitatea acestor foști copii. Îmi amintesc personalitățile lor puternice, felul în care se impuneau încă de pe atunci – în prepubertate. Oare cu toții au ajuns să facă ceea ce visau? Oare lumea e cu adevărat plină de salvatori, de oameni de știință sau, în cel mai bun caz, de avocați străluciți? Nici măcar un rapper puțin cunoscut nu a reieșit din gloata peste care am vrut să arunc cu bolovani, pentru a nu-mi mai aminti niciodată de cei 14 ani petrecuți acolo?

M-am uitat la toți cei pe care-i știam, fie și doar din vedere. La „cei mari”, cum le spuneam pe atunci, chiar dacă între noi exista o diferență de numai doi sau trei ani. Una din fetele care m-a hărțuit fără motiv, pe nume Alis, a devenit educatoare. Dacă nu mă înșel, fiul lui Kim Kardashian din suburbie îi este în grijă. O lume atât de mică, atât de compactă. Și-apoi sunt eu…

„Filosoafă și almee”, cum am mai spus. Cum tot gândesc despre mine. Nici măcar un singur psiholog nu a ieșit din toată acea generație? Nici măcar unul dintre acei copii nu a fost la fel de traumatizat ca mine de toate experiențele cu profesorii și colegii? Nici măcar unul dintre ei nu a urmat o carieră care ține de artă sau divertisment – cu excepția micii vedete a clasei? Nici măcar un comediant wannabe? 

Mulți dintre ei au plecat din țară. Eu, la nivel psihic, am plecat din lume. Am căutat să văd urmările unor astfel de comportamente din copilărie, unor astfel de părinți – precum cei pe care i-au avut unii dintre ei. Nu am găsit altă corelație decât puerilitatea despre care scriu cu uimire. Destinele lor care îmi par atât de anoste deși, e adevărat, multe destine par așa văzute din depărtare. 

Mă întreb ce s-ar fi întâmplat, ce s-ar fi ales de mine dacă nu plecam. Dacă rămâneam pe un drum similar cu al lor. Dacă făceam măcar liceul împreună, dacă mergeam în excursii sau la Revelioane. Nu îmi pot imagina decât și mai multe abuzuri și, în cele din urmă, o iminentă moarte precoce. O Hannah Baker care ar fi îngreunat viețile tuturor, din cauza căreia gardienii ar fi verificat orice adolescent la intrarea în școală. Un calvar, un cadavru. Asta aș fi fost eu pentru ei, asta cred.

Mă întorc uneori cu gândul la acea viață a existenței mele și o deplâng. Nu a fost totul îngrozitor. Chiar și în mijlocul furtunii, mi-am găsit liniștea. Tot cu gândul că voi scăpa la un moment dat din acel glob de cristal. Am nimerit într-un tărâm vast, întunecat, odios. Dar, măcar, am fost liberă să rămân necunoscută. 

Dintr-un oraș plin de doctori, eu am ales să devin scriitoare. Și, în toată nefericirea mea, nu pot decât să aduc omagii. Sunt recunoscătoare pentru acea scurtă viață trăită într-un astfel de oraș. Între timp, mi-am dat seama că îmi aparțin mie mai mult decât aș putea aparține vreodată unui loc sau grup de oameni. Nu am vrut să ajung nicăieri cu toată această înșiruire. Am vrut doar să păstrez în scris amintirile devenirii unor foști cunoscuți – cât și a vechiului meu sine.