Cristina Boncea

Aceasta este de departe cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima jumătate de an, de unde și punctajul maxim pe care i l-am oferit. Deși citirea ei mi-a luat ceva vreme, datorită faptului că prima jumătate nu conține prea multă acțiune, sfârșitul nu m-a dezamăgit nicio secundă, ci doar mi-a confirmat ceva ce gândeam deja de la primele cuvinte: Substanța M este un roman genial.

Personajul principal este dedublat în Fred-polițistul și Bob-consumatorul. Aflăm acest lucru de la bun început, iar pe cei doi îi leagă aceeași substanță la nivel fizic: Substanța M, un drog care te conduce repede și sigur la o moarte spirituală, în urma căreia devii doar un corp gol pe dinăuntru. Aflăm pe parcurs despre Fred că este un om care și-a lăsat în urmă nevasta și copiii și a decis că acest job de polițist sub acoperire este singurul care-l poate satisface. Pe cealaltă parte, Bob este un consumator ca oricare altul și locuiește împreună cu prietenii săi în ceea ce s-ar numi „o cloacă”. Misiunea protagonistului este, în aparență, aceea de a urmări îndeaproape activitățile fiecărui locuitor al casei, pentru a raporta mai departe demersurile posibil periculoase pe care aceștia le-ar putea desfășura. Tensiunea crește și mai mult atunci când acesta se pierde în propria minte, iar identitatea sa dispare din ce în ce mai repede; deși nu se dă de gol în fața prietenilor, protagonistul nu mai e sigur de lucrurile care se întâmplă în exterior și ajunge să confunde foarte tare cele două lumi în care trăiește în paralel. Pe de-o parte, este obligat de conjunctură să-și formeze o dependență față de Substanța M, iar pe de alta, trebuie să rămână suficient de lucid pentru a-și putea onora îndatoririle față de angajatorii lui.

Cea mai interesantă parte din acest roman este o teorie real(ist)ă preluată dintr-un articol scris acum ceva vreme în care se vorbește despre scindarea emisferelor creierului. De aceea am spus că primele 150 de pagini sunt mai degrabă neclare și nu am reușit să pun lucrurile cap la cap suficient de tare pentru a putea urmări cu adevărat procesul din mintea și viața protagonistului (căci trăim totul laolaltă cu el, autorul nu ne lasă să știm lucruri în avans, doar, eventual, să le deducem din context), însă lămuririle vin destul de repede. Chemat pentru a face niște teste psihologice în urma consumului Substanței M, psihanaliștii din cadrul companiei îl lămuresc pe scurt că el a ajuns să vadă lumea pe invers, ca într-o oglindă, iar de aceea lucrurile exterioare nu mai au atât de mult sens pentru Fred sau Bob. Cred că aici constă deja o parte din genialitatea autorului, căci, avem atât de-a face cu o substanță care îți scindează creierul, după care erodează pe rând emisfere, cât și cu un personaj care are deja un dublu rol de jucat. E lesne de suspectat că, la final, nu mai rămâne cu nimic, însă aceasta nu e deloc miza romanului.

Pe lângă prietenii cu care locuiește Bob, pe care-i supraveghează prin intermediul unor camere de luat vedere ascunse, în poveste mai este implicată și o anumită Donna, de care Bob este îndrăgostit până peste cap și pe care nu și-o poate scoate din minte până la finalul romanului. Donna pare a fi la rândul ei o consumatoare ca oricare alta, ba mai mult decât atât, este chiar traficantă de Substanța M, iar Bob își face griji pentru ea pe parcurs, din frica de a nu ajunge la închisoare. Ce e și mai important de menționat este că lumea creată de Philip K. Dick este un fel de America distopică (acțiunea are loc în California, 1994), o lume în care rata consumului de droguri este mult mai mare, iar consecințele mult mai grave. Autoritățile funcționează puțin diferit față de lumea reală, iar oamenii sunt împărțiți între consumatori și „conformiști”; pe lângă aceasta, există centre de reabilitare care joacă un rol mult mai mare în funcționarea administrativă a statului decât ar părea la prima vedere.

Pe scurt, protagonistul nostru este doar un pion pe o masă mare de șah, cu multe lucruri aflate la mijloc, care are parte de un sfârșit tragic.

Aș numi acest roman ca fiind unul psihologic, cu toate că are tente de roman polițist, suspans și thriller. Îmi place că atunci când ți se pare că înțelegi mai multe, cartea este ca o ceapă ce se desface în și mai multe foi, iar totul devine mult mai complex decât te-ai fi așteptat. Stilul de scriere al autorului este cel care m-a cucerit de la bun început, căci are un talent aparte (experimentat pe propria piele, după cum este menționat la sfârșit) de a te introduce în starea aceea de veșnică plutire și ruperea contactului cu realitatea în care se găsesc majoritatea personajelor. Chiar dacă narațiunea este la persoana a III-a, deseori aflăm ce gândesc personaje secundare, ce nu influențează major mersul lucrurilor, dar care totuși lasă un impact profund asupra poveștii. Cred că Substanța M este combinația perfectă între introspecție, originalitate și profunzime până la extrem, adică, idealul meu de roman în mod universal. Toate detaliile sunt puse la locul lor, iar finalul este de-a dreptul năucitor și foarte satisfăcător pentru cititorul din mine.

Probabil nu am reușit să expun complet în cuvinte cât de mult mi-a plăcut totul, de la concept până la personaje, de la modul de scriere până la elementele psihologice și chiar religioase din roman, însă sper că am reușit să vă conving să citiți Substanța M cu prima ocazie, fiindcă este o poveste bazată pe fapte reale („copii pedepsiți prea aspru fiindcă s-au jucat prea mult și nu au vrut să crească” – după cum spune chiar autorul în nota de la final), iar aceste fapte reprezintă și acum o realitate dureroasă. Deși ni se spune că nu există nicio moralitate sau tentă corectivă în cele scrise, mie mi se pare că se poate porni la lectură având în minte întrebarea: „cine este dușmanul?„, căci mi se pare că însumează o mare parte dintre ideile pe care Dick a vrut să le aducă în prim-plan.