Povestea asta implică și ceva Tequila. Chiar recent am avut un vis în care fugeam de-acasă pentru a mă perinda în acest Paradis Magic, insulă secretă și obscură, privată de ochii muritorilor de rând. Exact așa aș descrie acest loc și încă altele câteva, ceea ce o contradicție în sine, vedeți? Dar în mintea mea fiecare “insulă privată a iubirii” din asta are un rol și loc special, atât în spațiul meu interior pe plan afectiv, cât și, evident, în realitatea palpabilă. Mereu când mă visez în locul ăsta știu că totul merge bine în mine, iar starea de eforie durează zile întregi, în care mă hrănesc cu amintiri extraordinare. Dar, ca să vă implic și pe voi în poveste, o vom lua pas cu pas. Cumva, îmi e și mai greu să descriu înlănțuirea de stări din povestea asta, poate nu voi reuși niciodată să o fac până la capăt, dar nu fiindcă mi-ar cauza durere, ci din teama de a nu distruge frumusețea-i sublimă, de a nu uita detalii care să o arate mai imperfectă cumva, căci am trăit Perfecțiunea în sine acolo, uniunea completă cu sinele și astfel de asemenea lucruri. În orice caz, revenind, da, povestea implică shot-uri de Tequila. De aici mă blochez și mă ia pe sus durerea… uite, am mințit! Cât de mult mi-ar plăcea de fapt să povestesc despre toate aceste lucruri minunate, celeste, superbe, sfinte… dar eu nu mi-s Henry Miller, nici cât negru sub unghie nu-s. Cum aș putea-o face cu adevărat?
Era întâi mai. Apar diamante în poveste, dar până și diamantele astea au căpătat un cu totul alt sens pentru mine între timp: din nou, atât pe plan interior, cât și exterior, atât pentru ochiul minții, cât și pentru cel biologic. Cum mai fac deosebirea acum? De ce ar fi diamante, când ele par neșlefuite și trebuie să le rupi în bucăți și să le dizolvi atunci când vrei să iei contact cu ele, să le integrezi, să le ingerezi? Nu știu. E atât de greu. Am vorbit despre ferigi, am vorbit despre diamante, dar diamantele alea nu erau nimic în comparație cu Mădălina, care nu este un om, ci un lucru. Ce nume să le mai dau tuturor? Ce greu e să fii dumnezeu-creator în propria-ți creație. Cum să spun eu tuturor acestor lucruri… Până și Dumnezeu l-a creat mai întâi pe Adam și i-a spus lui să numească animalele. Unde-i daimonul meu să facă asta pentru mine?…
Era întâi mai, anul acesta. Dar nici măcar nu mai pare a fi anul acesta, căci eu trăiesc deja în viitorul ce urmează zilei mele de naștere. Eu deja simt că am douăzeci și unul de ani, deși mai sunt câteva săptămâni până atunci, pe când toate astea s-au întâmplat pe când aveam douăzeci și ceva, adică, acum ce mi se pare mie a fi mult timp. Ar trebui ca această întreagă poveste să fie de fapt povestea anului 2018? Cum ar putea, când eu o visez a fi transcendentală și universală, anistorică? Ce dureros e timpul. Nici măcar nu mai vreau să includ vreun viol în poveste, căci și aceea este o poveste tristă, dar nu e tipul de tristețe îndestulătoare, capabilă să nască fericire nouă din ea. Tare greu mai este. Mai bine povestesc cum în visul meu recent fugisem de acasă în Primul Paradis Magic al vieții mele… deși chiar și aceasta e o afirmație greșită, căci primul ar fi grădina bunicilor mei. Acest Paradis Magic Vamal sau Maritim, poate, unde toată frumusețea din mine înoată fericită, locul unde mi-am dorit să pot fi un copac, doar să trăiesc acolo veșnic, sau mai mulți ani decât îmi permite forma mea de-acum. Eu cred în metempsihoză sau reîncarnarea în sens platonician. Ce frumos ar fi să fiu doar un copac acolo… singurul copac ce ar exista pe acest tărâm. În visul meu eram chemată pe scenă să cânt la muzicuță, în visul meu era iarnă și totuși soare și cald, iar oamenii se bucurau aievea, ca de obicei, în grupuri deloc păgâne, grupuri potrivite din punct de vedere energetic, sunt sigură. Mare energomană mai sunt și eu! Și patrulam în toate cele patru direcții, căci acest loc este însă clădit după mersul punctelor cardinale, dar “mersul” e greșit aici, căci doar noi le urmăm, ele sunt de sine stătătoare. Dureroase greșeli în vorbire, poate de aceea nu-mi vine a spune povestea reală. Cum să cuprind eu în cuvinte toate acele lucruri, cum!? Nu am încă harul necesar, nu acum. Pentru ochii cui?… Altă capcană scriitoricească. Mai bine-mi mai torn niște bere pe gâtlej și mă las păgubașă, deși tare aș vrea să vă spun acea poveste. Ce-o să se aleagă de această scriere, a cărei proces este atât de evident încât îmi e rușine? Parcă autorul trebuia să știe să-și conserve întreg demersul și să poată oferi doar rezultatul final, magia de după atâta trudă cititorului. Eu sunt însă mult prea fascinată de conținut, mereu, cât să mai știu și să-i ofer o formă potrivită. Dar uite că mă lovesc de astfel de povești atât de prețioase încât însăși etica mea, pe care n-aș fi crezut de fapt să o am, respectul meu pentru scriere mă obligă să aprofundez cele ce urmează a fi spuse și în ce formă. Măcar această durere să știu că o pot împărtăși cu cineva.
Era întâi mai.