ieși din club și dai de Eminescu

Mimg_2398ă opresc din activitatea corectării noului meu roman pentru a scrie acest articol, căci gândul nu-mi dă pace de câteva săptămâni. S-a întâmplat într-o dimineață în Centrul Vechi din București, după ce îmi petrecusem noaptea într-un club cu niște prieteni. Mergeam spre stația de metrou dinspre Unirii, iar prietenii mei, care formează un cuplu, s-au oprit pentru un schimb fugar de energii sexuale în mijlocul străzii. Din lipsă de ocupație și dorința de a fi darnică cu intimitatea, mi-am aruncat privirea în jur. Soarele răsărea pe cer, iar mie mi-au picat ochii pe placajul din fotografie. După ce am procesat cuvintele, m-a străfulgerat imediat un sentiment ce merită descris aici.

Nu cu mult timp în urmă am citit cartea ce conține o bună parte din corespondența lui Mihai Eminescu cu Veronica Micle ce mi-a lăsat un gust foarte plăcut după săvârșirea lecturii. Dacă paralela nu este evidentă, voi încerca să-mi explic mirarea ce constă în faptul că m-am găsit stând mahmură în același loc în care Eminescu a stat acum 138 de ani și poate dacă era doar asta, treceam cu vederea episodul, însă acest lucru nu s-a mai putut întâmpla având în minte cuvintele lui din scrisori… în acel loc a suferit Mihai Eminescu acum 138 de ani! Scria în cărticica menționată cum bietul nostru poet pe care l-am iubit instant de când i-am auzit prima dată numele, fără să știu cum sau de ce, avea probleme de sănătate destul de grave și-i ducea dorul Veronicăi într-un fel care ar frânge inima oricui. În acel moment, cu răsăritul în față și placajul în dreapta mea, străfulgerarea a constat într-un sentiment de uniune prin timp, de universalitate, de sfidare a legii timpului. Nu, nu pentru că aș fi suferit la rândul meu din dragoste și m-ar fi luat pe sus vreun semn al destinului precum acelea de la metrou care spun „sună-l!/sun-o!”, ci tocmai prin faptul că nu erau sentimentele mele pe care le simțeam a făcut momentul magic și de neuitat pentru mine. Să-mi fie cu iertare afirmația și interpretată în fel și chip, dar l-am simțit pe Eminescu în acele clipe.

Pentru ca această postare să nu rămână doar un text neinteligibil și mult prea arbitrar pentru a putea fi luat cu adevărat în seamă de altcineva, voi aborda situația și dintr-un mod diferit, dar, atenție, deloc într-o notă moralizatoare. Țin să specific asta de la bun început și să amintesc cititorului că eu veneam mahmură de la club după o noapte întreagă de dansat și băut, complet dezlipită de conștiința mea intelectuală și chiar de realitatea exterioară. Placajul a avut însă darul de a mă reapropia de natura mea sufletească.

Așadar, cum vine asta? Cum se îmbină cele două lumi, cum a pus Dumnezeu „cârciuma-n drum”… sau pe Eminescu în drumul cârciumii. Imaginează-ți că ești acum într-un loc, pe-o bancă într-un parc, îți faci meseria, îți duci viața cu bune și cu rele, scrii o poezie și te gândești la cineva drag, ajungi cumva celebru peste ceva vreme, mori, trec 138 de ani, în locul băncii e acum un restaurant, vine un cetățean al viitorului să bea un pahar cu vin și dă de numele tău acolo… și-l recunoaște, și te știe și pe tine și povestea ta de viață și durerile pe care le puneai în poeziile alea care au influențat atâția oameni! Și din mormânt îți vine să dai mâna cu omul respectiv, căci vă onorați reciproc. S-a stabilit ca amândoi să fiți în același loc pentru a aduce în vedere un lucru care nu trebuie uitat niciodată: valorile nu mor. Și ce e o valoare? Un om adevărat sinelui său, îmi vine mie să scriu. Dar ce știu eu, eu eram mahmură și hazardul mi-a deschis ochii, a zis subtil „poftim cultură!”. Ce voiam să zic e: deschideți-vă ochii, dar nu doar atât, țineți-i deschiși! Chiar și când beți și vreți să vă deconectați de la lume. De aia trupul și sufletul sunt două lucruri diferite, ca să se aibă în pază, dar să fie și libere unul de altul într-o anumită măsură.

Cam atât mă ajută pe mine talentul meu scriitoricesc să transmit prin aceste cuvinte mirarea, dar și mustrarea mea, ambele față de mine, dar împărtășite cu voi. Ceva pragmatic, totuși: citiți acea carte de corespondență sau orice din cuvintele lui Eminescu, pe lângă poezii. Citiți-le pentru cultura voastră, dar nu cea generală, ci cea spirituală. E imposibil să nu te regăsești într-un strămoș atât de măreț, genial, minunat și suferind. Nu este era noastră cea a depresiei? El ar trebui să ne fie rege, măcar pentru atâta lucru ar trebui să-l luăm în seamă cu toții. Dar acestea sunt doar glume. Mă bucur de înlănțuirea evenimentelor din viața mea, de acel sentiment emoționant de apartenență și îngemănare, într-un sens exagerat, desigur, și pot doar să-l imortalizez încurajându-i pe alții să stea măcar două minute în acel loc din Centru, dacă au ocazia, și să se întrebe cu privire la sufletul lor de român, la poezia din ei, la dragostea lor, la istorie, la artă și cu precădere, să se întrebe despre direcția vieții în sine. Uite cum transcende arta și iubirea timpul și deschide ochii mahmurilor… nu ar fi minunat să se întâmple asta în fiecare zi?

Cum spune o cântăreață contemporană de origine americană, cât și unul dintre scriitorii secolului XIX pe care-l îndrăgesc foarte tare, Oscar Wilde, „viața imită arta„. Tot o glumă, fiindcă nu sunt încă în poziția de a avea certitudini. Dar cu siguranță am oportunitatea de a ajunge la ele, am aflat.

 

Reclame

Un gând despre „ieși din club și dai de Eminescu

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: