Nu cred că Junky ar fi avut un impact la fel de mare în zilele noastre; suntem familiarizați cu ce fel de stil de viață presupune consumul de marfă – fie direct, fie aflăm de la televizor prin știri&documentare. Pe de altă parte, Burroughs ne-a oferit perspectiva din interior, într-un stil foarte captivant.

Ar fi avut mai mult sens să citesc Queer după acest prim volum, care ne arată de unde a pornit totul: cum a început protagonistul să consume și cum a sfârșit în Mexic (nu e greu de imaginat). Romanul se încadrează în genul autofiction, dacă nu chiar autobiografie; are și elemente de lirism, în orice caz. Puterea lui nu stă neapărat în acțiune; e repetitivă – prieteni prinși de gardă, care mai scapă sau nu de condamnare, căderea în sevraj, instabilitatea traiului fiindcă totul se învârte în jurul obținerii de marfă.

Ce e fascinant la Junky și te face să vrei să continui lectura este luciditatea admirabilă a protagonistului; modul în care explică atât de clar, pe înțelesul oricui, ce presupune dependența. Mai mult decât atât, expune modul în care dependenții sunt tratați de societate, chiar și în centrele de reabilitare. Pe vremea lui Burroughs, pare să fi existat mai multă înțelegere&empatie decât în prezent; nici legile nu erau atât de dure, dar chiar și aici este prezentată înăsprirea lor și consecințele aferente.

Nu poți spune că vreunul dintre personaje e simpatic; toate ar fi în stare de orice pentru a-și hrăni dependența. Ce poate spori însă este empatia față de condiție în sine, de labirintul deseori fără ieșire în care te azvârlă substanțele. Din punct de vedere literar, romanul este entertaining: există totuși momentele subiectului, chiar dacă nu sunt marcate foarte clar. Protagonistul își încheie povestea despre dependență având un scop clar în minte, o nouă căutare. De aceea, Queer este mult mai trippy, iar Prânzul dezgolit probabil le întrece pe amândouă.

Sunt fană Burroughs&beatnici în general fiindcă au acest mod raw de a vorbi despre lucruri – nu romanțează în exces, dar arta transpare din modul lor de expunere. Sunt, totuși, un fel de esteți. Rareori plictisitori, niciodată nu exagerează cu descrierile și te amuză pe alocuri – mai ales dacă e vorba despre ceva extrem de trist.