Am cumpărat Paradise Rot pentru că am fost impresionată de viziunea artistică a lui Jenny ca muzician. Din păcate, mi se întărește credința că oamenii din această industrie ar trebui să păstreze o distanță sigură față de literatură.

Ce a vrut Jenny să facă din această scurtă poveste? Să ne zică despre Jo, o tânără care își începe studiile de licență în domeniul biologiei ca norvegiană în orașul Aybourne din Australia. Aici ajunge să împartă locuința (o fostă fabrică de bere) cu o fată pe nume Carral, față de care nutrește de la bun început o simpatie aparte (&simbiotică). Mai apare doar un alt personaj episodic, un vecin de-ai lor pe nume Pym, al cărui rol este acela de a le consolida și mai tare transferul identitar. Cartea se cheamă Paradise Rot pentru că se vrea a fi o reinterpretare modernă a căderii din Eden.

Ce a reușit Jenny să facă, de fapt? În primul rând, cel mai deranjant aspect, să își evidențieze biasul personal antifeminist și, pe alocuri, rasist. În al doilea rând, să facă un talmeș-balmeș extrem de prost expus; ea vrea să meargă pe două planuri – cel real și cel suprarealist – pe care să le contopească la final, cum au reușit să facă mulți scriitori valoroși. Ar fi vrut să ne introducă treptat în acest imaginar al merelor putrede care activează și mai tare sinestezia protagonistei, o biată virgină care se lasă ghidată de instincte primitive.

Casa în care cele două tinere locuiesc împreună prinde viață; nu e bântuită, ci naturalizată; participă și ea la dinamica lor relațională, una minimală, de altfel. Carral este genul de prietenă care apelează la gentle bullying, după care se strecoară în pat lângă Jo și își manifestă incontinența urinară în timp ce aceasta din urmă se întreabă de la bun început unde oare îi sunt sfârcurile colegei sale, fiindcă nu i le poate repera prin haine. Ceva grotesc – și nu în sensul intenționat de autoare.

A vrut să creeze mister, dar nici nu a lăsat ideea să se înfiripeze în mintea cititorului, că a și venit cu explicații. Cele 2-3 scene de sex nu sunt explicite, ci uitate aproape imediat de către concubine, tocmai pentru a-i face loc să existe doar universului lor bolnav. Eva (Jo) a mușcat din măr, iar asta a înțepenit-o în acea veche fabrică de bere prin care natura își face de cap (asemenea naturii umane… cât de profund, nu?).

Paradise Rot este tradus din limba norvegiană, dar sunt sigură că acest lucru nu scuză limbajul rudimentar, de compunere din școala primară. Am citit Girl from Mars, o carte tradusă din limba germană, scrisă tot într-un limbaj simplist și care implică o relație dintre două fete, dar aceea este o capodoperă absolută, nepretențioasă, spre deosebire de această creație a lui Jenny Hval.

Iată ce am învățat despre literatură&scriere în urma acestei lecturi odioase: nu funcționează să construiești scene imediat bazate pe versuri sau citate pe care le-a auzit protagonista cu doar câteva ore în urmă – nu așa funcționează mintea umană, nu rumegăm doar lucruri din trecutul apropiat, nu visăm doar ce există în realitatea noastră concretă; personajele ei nu există în afara acestei povești erotice&decadente, nu se întâmplă nimic altceva, nu au vreun istoric și nici măcar conversații cu substanță, care să le justifice apropierea. Tot legat de mintea umană: chiar dacă vrei să creezi intenționat un univers plin de confuzie, cețos ca vremea de afară, trebuie să-l sugerezi nu prin absența introspecției, ci tocmai prin prezența ei sub o formă obsesivă (cam cum a făcut Iain Reid în Mă gândesc să-i pun capăt). Și ar mai fi multe elemente de criticat, care au făcut această narațiune complet neverosimilă, lipsită de profunzime emoțională.

În orice caz, nu te obosi să o citești; eu am făcut-o din cauza discrepanței dintre așteptări și realitate. Am vrut să o duc până la capăt pentru a înțelege mai multe despre „așa nu”. Bărbații libidinoși nu ne mai frapează, dar când femeile sunt astfel, impactul este catastrofal.