Cred că Brautigan e primul beatnic pe care îl citesc (intenționat); îmi place să deschid antologii poetice fără să știu prea multe despre autori – frumusețea în a te afla încă la începutul călătoriei poetice.

În baza referințelor mele de până acum, Brautigan seamănă cel mai mult cu Bukowski; același stil liber, bittersweet, abordând teme precum suferința în dragoste (absența sexului ca tragedie) sau diverse personaje episodice, taximetriști, scene citadine cărora le conferă un twist ironic. Pentru români, să zicem că Brautigan e ca Sociu, deși niciuna dintre cele două comparații nu e chiar nimerită.

Conform unora, nu a scris destulă poezie. Acest volum de la Paralela45 se parcurge foarte repede, întrucât poeziile sunt scurte și la obiect; nu trebuie să cauți sensul prea profund, autorul ți-l servește pe tavă. Te amuză, te întristează – aici vreau să ajung de fapt; cea mai mare parte dintre poeme (specifice stilului, nu doar lui Brautigan) sunt infuzate cu această tristețe existențială, îmbibate în mortalitate, ca să mă exprim bombastic. Ceea ce le face ușor de trecut cu vederea pentru ochiul modern, obișnuit cu „picanterii”, care nu se mai miră la cuvinte vulgare sau confesiuni dintre cele mai lăuntrice, tocmai pentru că trăim într-o perioadă a supraexpunerii.

Poate că există poeți care încalcă regula, unii or fi doar amuzanți, dar nu este cazul aici. Am devenit curioasă în privința prozei acestui autor, puțin tradusă la noi. M-au delectat poemele, dar le-am marcat tocmai pe cele care te scot din registrul umoristic, demonstrând că omul știe ce face. „Marea e un poet de modă veche care a murit de inimă într-o baie publică/Spiritul încă-i mai bântuie fecalele/Noaptea poate fi auzit plimbându-se cu tălpile goale prin întuneric/Cineva i-a furat papucii” (Sonet, pg. 37).

Are o serie de poeme din Portret de grup fără lei, descrieri ale prietenilor săi, și selecții din Poeme din Tokio, observații ale turistului american cu ochi de poet. Multe dintre lucrări au drept protagoniști alți scriitori celebri (ironizați și ei), evenimente importante din istoria Americii și referințe la cultura hollywoodiană. Brautigan reușește să facă multe cu puțin în Ilustrată din Chinatown (antologie tradusă de Andrei Mocuța), să schițeze această lume în care a trăit, cu experiențele lui personale și sociale.

Poemul meu preferat se numește Domnița corb („În rolurile principale o tânără frumoasă și douăzeci și trei de corbi (…) Te vei duce acolo unde zboară corbii/și vei învăța tot ce știu ei”). Are aici un joc nu neapărat atipic față de ce am citit înainte, dar pentru care s-a folosit de imagini suprarealiste, ceea ce a conferit profunzime; cred că acesta este avantajul poeților „amuzanți” (nu neapărat beatnici, mă gândesc și la Drăgoi, de exemplu), te pot surprinde din când în când și cu astfel de texte.

Mă bucur că i-am descoperit poemele și sper ca proza să mă surprindă la fel de plăcut. Merită încă toată atenția noastră.