Truman Capote este unul dintre autorii mei preferați atât datorită binecunoscutului său lirism, cât și temelor pe care le abordează, fiind un fel de outcast el însuși. Am citit O vară de răscruce știind că este un manuscris neterminat, recuperat după 40 de ani și am câteva perspective de oferit aici.

Mai departe de faptul că textul pare destul de trunchiat, se sare adeseori de la o scenă/perspectivă la alta fără elemente de legătură (adică ar mai fi putut fi dezvoltată povestea, pe românește), mă deranjează din ce în ce mai tare principiul în sine: Capote nu a vrut text acest publicat. Dacă nu l-a finalizat, a existat un motiv. Pe parcursul lecturii mă întrebam cum ar fi fost dacă îl aveam în loc de Mic dejun la Tiffany, una dintre cărțile care l-au consacrat? Cele două au multe elemente comune, dar sigur că Tiffany e mult mai îngrijită, de acolo nu lipsesc detalii fundamentale și e, oricum, o poveste mai originală.

Am încercat și să abordez O vară de răscruce încercând să-mi scot aceste lucrurile din minte: că e un text incomplet ce nu s-a vrut a fi publicat în această formă; înțeleg că ne încântă anumiți autori care și-au demonstrat măiestria și până și drafturile lor ne par fascinante, dar văd aici și o problemă de „moralitate literară”, în treacăt fie spus. Oricum, chiar și luat ca un text de sine stătător, nu mă satisface. Capote are tocmai calitatea descrierilor în stil propriu, romanțat, în combinație cu schițarea personajelor rebele, a căror viață are mai mereu un substrat tragic – o dulce durere plutește mereu în ce am citit de la el până acum. Cu siguranță a fost un bun arhitect literar.

Mai concret, aici este vorba deste o fată (Grady) de 17 din înalta societate newyorkeză care se îndrăgostește de un parcangiu; este lăsată singură acasă peste vară de către părinții și sora ei mai mare și abia aștepta să se lase dezmierdată de acest băiat. Îl mai are și pe Peter, prieten din copilărie, care este îndrăgostit de ea. Ce poate merge bine într-o astfel de situație? Finalul a fost simpatic și de impact, dar totuși cele 180 de pagini mi s-au părut aproape o corvoadă.

Putea fi o poveste scurtă sau putea fi un roman mai amplu – nu este niciuna dintre cele două. Este dezamăgitor, cu tot cu munca asiduă și benevolentă a editorilor, să citești un astfel de text de la unul dintre autorii tăi preferați; nu există alt termen decât „incomplet”. Se simte că este un draft, orice ar fi. Există rupturi, goluri ce ar fi trebuit umplute (de autor, nu de editori). Nu cred că voi mai face greșeala de a citi astfel de manuscrise regăsite fiindcă pur și simplu „nu fac dreptate” autorului.