Poezia Angelei Marinescu din această antologie m-a transportat într-un univers care, deși descrie cele mai tenebroase niveluri ale experienței umane, mi-a părut o a cincea dimensiune demnă de una dintre cele mai bune poete pe care le-a avut România vreodată. Pe măsură ce citeam mă întrebam de ce nu este inclusă în curricula școlară, de ce nu are un loc de vază lângă Eminescu, pentru că arta ei transcende cu mult orice altceva am mai citit din poezia românească a ultimelor decenii.

Rac cu o imensă putere transformatoare, în toate cele 16 volume incluse în antologia conceptualizată de Ruxandra Cesereanu regăsim o voce puternică, hiper-conștientă de sine, care nu a avut niciodată de gând să creeze un zid între ea și cititor; Angela se dezbracă până în străfundurile ființei sale prin poezie, lovește și se lovește în încercarea de a-și face cunoscută meteorica prezență în umanitate – știm deja că a reușit să facă acest lucru în repetate rânduri. Citisem numai volumul Intimitate înainte de această antologie și eram deja cucerită de stilul autoarei despre care cred în continuare că am fost plămădite din aceeași bucată de suflet.

Când Angela scrie despre căutările ei lăuntrice, scrie și despre ale mele; când descrie dorința de moarte la fel de puternică precum cea de viață, făcând analogii nemaiîntâlnite, atât de proprii și personale, descrie și universul meu interior. Sunt sigură că selecția de aici doar rezumă artista și arta care a fost Angela Marinescu, iar volumele, parcurse individual, au fiecare propria sa artilerie pătrunzătoare, aflate în potența de a produce revelații pe viață cititorului care se implică. Am descoperit în această femeie „cea mai vie” formă de ființare; aceasta nu poate niciodată exclude strânsa relație cu moartea. Doar în mine însămi am mai regăsit același patos, aceeași încăpățânare de a străpunge legile scrise și nescrise ale existenței umane.

Ar fi extrem de dificil să revizuiesc textele alese din toate cele 16 volume, așa că mă voi rezuma la observații generale; de la început la sfârșit, vocea ei este unică și asumată. Scrie despre familia de proveniență și familia creată, are doar câteva scurte poeme despre iubire, dar chiar și acolo se resimte aceeași apăsare existențială; lumile pe care le descrie sunt meta-forice, dar sunt convinsă că îi păreau uneori „mai reale” decât realitatea. Își face deseori autocritica, se numește „handicapată”, dar în același timp nu se îndoiește de felul în care mânuiește (uneori biciuiește) cuvintele în poezie. Ca orice poet, s-a jucat cu forma, dar mie opera ei mi se pare unitară – Angela Marinescu a fost originală și inovatoare dintotdeauna.

Nu vreau să îmi aleg un volum preferat sau o poezie preferată, deși cu siguranță pot fi și ierarhizate; m-am simțit binecuvântată că mi s-a permis să citesc aceste cuvinte, atât de magică mi se pare Angela. TREBUIE citită, versurile ei TREBUIE integrate de scriitori aspiranți și de cititori pasionați deopotrivă. Îmi plac foarte mult aceste antologii de la editura Cartier, dar ele nu înlocuiesc lectura volum cu volum a unui autor; Ruxandra Cesereanu a selectat alte poezii din Intimitate față de preferatele mele, ceea ce nu-mi dă altceva de înțeles decât că am nevoie să parcurg volumele individual.

și oricât ai fugi și oricât ai căuta tu ești o idioată/(metafizică) ce suferă intens/ tu vrei să nu mai scrii tu vrei doar să fii/ dar, tocmai de aceea, îți spun, trebuie să scrii/ ca să fii și să fii ca să scrii

Poezia Angelei Marinescu nu te îmbibă de moarte, așa cum ar părea la prima vedere; ea a făcut metafizică, iar cititorul poate trece prin același proces transformator dacă își dă voie. Această operă este o biblie pentru mine: când pierd contactul cu sinele, „versetele” Angelei mă vor aduce mereu înapoi.