Asta nu este viața mea (2014, Polirom) nu cere fraze critice lustruite, ci un fel de a sta lângă el fără să încerci să-l îmblânzești. L-am citit ca pe ceva ce nu se termină când închizi cartea, ci rămâne într-un colț al corpului, ca o presiune mică și constantă. Marta Petreu scrie dintr-un spațiu în care viața și moartea nu sunt opuse, ci lipite una de alta, imposibil de separat fără să rupi ceva viu. „Totul mă otrăvește și nimic nu mă ucide” nu e un vers de efect, ci o stare de durată; nu e dorință de moarte pură, ci imposibilitatea de a ieși din acest interval în care respiri, însă nu te simți viu.

De la început apare senzația că trupul nu-i aparține pe deplin. Cineva intervine în el, îl modifică, îl controlează: „cineva pune distanțe între moleculele mele / între durere și strigăt trec câteva vieți”. Durerea nu e metafizică, e fizică, grea, se așază în tălpi ca plumbul, intră în sânge, în organe, în reflexe. Nu există spectacol aici, ci uzură. „nimeni nimic plumbul s-a lăsat în tălpi nimeni nimic” sună aproape golit de patos, ca o constatare spusă după ce nu mai ai energie să dramatizezi. Familia e un nod din care nu există ieșire. Mama apare ca figură a blestemului rostit, a cuvântului care face rău pentru că rămâne. Blestemul nu e simbolic, e activ: „să n-avem parte de ce iubim / și-n schimb să nu murim (…) nici dacă vrem”. Tatăl, mort, e paradoxal mai prezent decât oricine, un fel de dublu interior: „sub pielea mea ești la fel de viu ca vara viermii în hoit”. Relația cu părinții nu se închide odată cu moartea lor, dimpotrivă, devine mai grea. Marta îi poartă, literal, în corp: „ca o navă mîncată de sare / trupul meu ce mă poartă / vă duce în mine și pe voi”. Trauma nu e numai personală, e moștenită, strat peste strat, „cineva aruncă în mine ca-n brazdă și colții balaurului și cutiile goale de plastic”. Tot ce e valoros sau rezidual ajunge în același loc – de aici și senzația că poeta e prinsă între „reproșurile morților” și propria viață. Repetă obsesiv ideea că nu a ales să se nască, că ar fi vrut să oprească momentul conceperii, că această existență i-a fost dată fără drept de apel. Poate părea excesiv, explicativ, că apasă prea tare pe aceeași clapă, însă pentru mine această insistență contribuie la autenticitatea volumului.

Imaginarul e violent, grotesc, romantic într-un sens întunecat. Mult sânge, animale, mitologie, Biblie, îngeri, zei, moarte. Se poate spune că toate acestea sunt desuete, că s-a scris suficient cu astfel de instrumente, însă aici nu este vorba despre un exercițiu livresc, ci de o nevoie reală de a hiperboliza; „eram în zdrențe ca o zeiță înfrîntă”, „umblu pe miriștea în flăcări” – viața ei devine tragică pentru că așa e percepută din interior; nu ca dramă elegantă, ci ca o luptă disproporționată. Corpul e un loc al bolii, al constrângerii, al clinicii. Apar spații medicale, uși încuiate, senzația că ești tratat, examinat, dar nu înțeles. În Caligramă, despărțirea dintre inimă și minte este expusă brutal, domestic, aproape comic, ca două femei care gătesc în aceeași bucătărie pentru același bărbat. Aici se vede apropierea de poezia confesivă à la Plath sau Sexton; Marta nu este însă nici criptică, nici abstractă și nu poartă masca eschivei.

Anotimpurile sunt menționate constant, însă cu sensul răsturnat. Primăvara nu e renaștere, e agresiune: „primăvara mă lucrează ca un cioplitor”, „primăvara și moartea scot din noi adevărul”. Toamna, iarna, lunile anului nu aduc promisiuni, ci doar confirmă că timpul trece „cu sau fără mine”. Ceasurile bat aceeași oră rea, indiferent de context. Nimic nu se aliniază cu ideea clasică de ciclu vindecător. Figura bărbatului iubit e prezentă, însă nu centrală. Dorul, umilința, așteptarea fără răspuns sunt mai degrabă un pretext, o dovadă în plus că salvarea nu vine din afară. Marta însăși pare să știe asta. În a doua parte a volumului, îl demitizează, nu-l mai așteaptă, nu mai proiectează. „fără el timpul trece prin mine” – și atât. Iubirea nu rezolvă nimic structural, nu anulează blestemul, nu șterge moștenirea. Găsesc poemul Seceta emblematic tocmai prin simplitatea lui. Porumbelul care se izbește de geam, sângele, data exactă, afirmația „n-are nici o legătură cu mine”; e una dintre puținele dăți când Marta pare să încerce să se distanțeze, să spună: nu totul e despre mine. Tocmai acest refuz face însă legătura mai puternică. Tehnica ei de a relua versuri și a le schimba sensul funcționează ca un ecou intern, ca o minte care nu poate lăsa lucrurile în pace. Nimic nu e pus întâmplător – totul gravitează în jurul aceleiași idei de „viațămoarte”, de existență trăită ca povară și obligație. Densitatea nu e metafizică, ci aproape tactilă. Simți metalul, sângele, mirosul de pământ, cămășile tatălui care miros a el oricât le speli.

Spre final, apare încă o formă de distanțare. „asta nu mai sînt eu și-asta nu este viața mea” nu sună ca o victorie, ci ca o delimitare necesară. Nu există consolare, nu există promisiunea unei vindecări totale; există numai ideea că un ciclu se încheie. În Gunoiul, ordinea, clasarea, curățenia sunt aproape administrative. „o să vină regina și-o să facă curat”. Nu mântuire, ci liniște. Poate cea mai puternică afirmație din tot volumul rămâne: „deodată cu iubirea dispare și dorul de moarte”. Nu pentru că totul devine bine, ci pentru că viața continuă. Pentru mine, Asta nu este viața mea e unul dintre acele volume care nu te alintă și nu te menajează, însă nici nu simți că ar vrea să impresioneze sau să fie „la zi”. Stă liniștit în întuneric și, tocmai de acolo, începe să te tragă spre el. M-a prins acest univers pentru că l-am recunoscut: arhetipurile, rănile, blestemele, relația cu părinții, felul în care durerea se transmite și se adună în corp.

Am putut sta în acel spațiu fără să vreau să fug și, mai mult, fără să vreau să corectez nimic. E genul de carte care nu se termină când o închizi, pentru că ceva din ea rămâne în tine – ciclul viață-moarte-viață pe care îl trăim cu toții: “mă tem că-i o salbă de vieți așa cum lanț sînt cîrnații”.