Mariana Marin mi-a fost dragă de la primele cuvinte; o pot compara numai cu Angela Marinescu, dar preferința mea pentru cea din urmă nu se schimbă.

Îmi place foarte mult să citesc antologii de autor; am încredere în cei care selectează textele că îmi vor arăta exact esențialul. La întretăierea drumurilor comerciale conține cinci volume publicate în perioada 1981-2002. Reiese din ele un anumit spirit al vremii, poate influențe baudelariene, poate relicve bacoviene (la Mariana Marin apare destul de des menționat autorul), dar totul cu un twist al modernismului despre care vorbea Gheorghe Crăciun: aducerea autorului în prim-plan, tranzitivitatea.

Autoarea ne ilustrează un eu chinuit de timpul istoric căruia îi aparține: urmările războiului, închistarea comunistă, speranța într-un mileniu mai blând. Tehnica pe care o utilizează cel mai des este cea a colajului din propriile versuri, făcând, de asemenea, legături între volume („spuneam în altă parte că…” – prafrazare). Se regăsește în râvna Annei Frank de a fi o scriitoare liberă, dedică aproape un întreg volum situației sale, îi deplânge moartea și își deplânge propria moarte, pe care o simte aproape. Nu este neapărat o poezie a cotidianului & nici în mod necesar mizerabilistă, dar urmele sunt acolo.

Se adresează direct cititorului, deseori din postura de scriitoare; crede în salvarea pe care o poate aduce poezia, după care îi duce dorul, o așteaptă să se întoarcă. Deși la început o tânără de 20 și ceva de ani cu multă poftă de viață, o aparentă „condiție a scriitorului” o conduce ulterior înspre un imaginar al dezintegrării – aici se aseamănă mult cu Angela, doar că ea nu vorbește dintr-un spațiu metafizic, ci din inima dezamăgirii observabile. După ce ai petrecut decenii sperând la un viitor mai blând, nu mai ai putere să-l primești; acesta pare a fi unul dintre cele mai puternice mesaje.

Mariana Marin a conturat foarte bine perioada vieții sale din punct de vedere socio-politic-cultural; se simte zbaterea, se simt chemările & mai ales calitatea dulce-amăruie a oricărui lucru care vine. Cel mai clar reiese acest lucru din seriile numite „Poem de dragoste”; majoritatea scrise ironic, vărsător-intelectualizat, exact pe tonul celei care „își provoacă poezia, eșecul și moartea” (Angela). Comparațiile ei îți dau deseori „fatala”, te îngenunchează în fața Poeziei, acolo stă cea mai mare putere a Marianei.

Un imaginar al frigului, al unei ierni perpetue, al animalelor de pradă ca instanțe ale sinelui; mai presus de orice, păstrarea legăturii cu alți scriitori, cu alte suflete, prin seria de poeme numite „Elegie”. Un lucru admirabil este și caracterul de tot unitar al operei sale; ne plac poeții care evoluează vizibil, dar care își fortifică mai degrabă rădăcinile, construind fără „a-și muta cuibul”.

O poetă care nu se teme să se autoironizeze, autocritice și autodepășească. O voce puternică, o lumină călăuzitoare pentru generațiile de pe urmă, cineva care a știut cum să atingă nemurirea prin versuri. De neocolit pentru pasionații de poezie.

---

o femeie, un hotel și un somn de 50 de lei
în care visezi doar de 20
o realitate plângăcioasă
care își dă în cărți la drum de seară
senzația aceea de gol
care anunță venirea ficțiunii

Sappho, s-a mai îngrășat pământul
de când ne-ai lăsat

paralizată și gângavă
aidoma unui întreg azil de bătrâni
biet furuncul crezându-se revoluție
corbi, cât mai mulți corbi
și statuia celebră din piață
prin visul micilor scorpioni ai paharelor

utopiile (câinii tăi de casă)
tu chiar miroși ca poemele de la 17 ani

mânai porcii soarelui prin orașul-lumină
obrăznicia ta iepurească
dacă bâlciul de dincolo de fereastră
ar fi avut ritmul inimii mele
poezia uitase să mai pună
sticla de lapte în fața ușii.