Ștefania Mihalache este oficial unul dintre poeții mei români preferați. Cronica Akasha (2021) oferă un univers gotic, cu inserții autobiografice și imagini suprarealiste în care personajele recurente livrează mesaje despre „viața de după viață” în paralel cu cea a celor încă vii.

Cartea îi este dedicată postum tatălui autoarei, Ion Mihalache, din al cărui jurnal pare că citim pe parcursul volumului; moștenirea îi revine Ștefaniei prin ultimul poem, cel care dă și titlul. A reușit să creeze o sublimă Estetică a Doliului.

„Profetul adormit din Akasha” nu oferă răspunsuri clare, dar teleportează imagini în lumea noastră efemeră – imagini care zguduie, pe care le recunoști ca fiind reale. În continuarea ultimei părți din sisteme de fixare și prindere, începem de la strămoși („fiul ei s-a născut/bărbat-femeie/pace-război¹„); de acolo, universul impregnat de scene atât laice, cât și religios-grotești începe să te cuprindă (“proprietarul de altă dată (…) ne tămâiază ușile/o să muriți cu toții”). Totul aici este despre Moarte și Viață, poate singura codependență necesară existenței.

Un tramvai numit tot dorință este unul dintre poemele mele preferate; este vorba despre tramvaiul dorinței de moarte, care circulă doar când “un poet sau un inginer îl așteaptă stăruitor în stație”; “ei doi pot fi la început, dar tramvaiul e deja la mijloc”. Atmosfera de pericol iminent se regăsește aproape în fiecare poem, mai ales în cele depsre apocalipsă, cum sunt Cu ce plouă, Apocalipsa noastră, Să-l tai cu cuțitul sau Sinteza.

Animalele joacă un rol important în această desfășurare de evenimente, ceea ce m-a dus cu gândul la Poartă-ți plugul peste oasele morților a Olgăi Tokarczuk, unul dintre romanele mele preferate. Avem o „vulpe a vulpilor”, un lup, pești care „nu au corespuns parametrilor (apocalipsei); avem, de asemenea, personaje precum Cocoșata, Bărbatul cu mere sau membrii familiei vizate de profetul Akasha în acest caz. M-a încântat peste măsură să observ construcțiile recurente ale Ștefaniei, cum fiecare fir narativ a fost dus până la capăt, ca într-o proză.

Povestea ne duce, totodată, într-un tablou rural, cu personajele de bază arhaice: preotul și bărbații curajoși ai satului, care trebuie să își protejeze femeile de același pericol iminent, necunoscut (“fetele deveneau femei, iar bărbații deveneau însoțitori”); imaginile suprarealiste precum: „o ghirlandă de mere/de care stau agățați copii/ca ornamentele de Crăciun” sau „plouase cu scoici și cu pești,/iar peștii erau prăjiți/și înfipți în ramurile copacilor care ajungeau/până la apartamentul nostru” aduc pretutindeni plusvaloare.

Chiar și în cazul poemelor care par cotidiene precum Casca de aviator sau Iarna tuturor timpurilor apar inserții de acest tip, ceea ce ridică volumul la rang de artă superioară pentru mine. Nu există un singur poem care să nu susțină tematica generală, care să nu reprezinte o frumoasă piesă a acestui puzzle; ironia fină și viziunea spirituală conferă morții un fel de omagiu, poetizând-o cu măiestrie.

1. îmi amintește de poemul Toadere din Medusa Ritei Chirian. ↩︎