c u t i c u l a r (2017) este unul dintre cele mai bune volume pe care le-am citit. Pot doar să îmi închipui evoluția lui Mihók în volumele mai recente.

Majoritatea poemelor îi sunt dedicate Nataliei, în onoarea despărțirii – iată cum poți să scrii despre această experiență umană într-un mod care să nu te aplatizeze; Mihók chiar își face această apologie în poemul în proză afterparty („e greu să reconstitui orice după o despărțire și de câte ori s-o faci (…) multă suferință, cât pentru opt șoferi de tir a căror marfă putrezește la vamă”). Este un volum compus, așadar, din amintiri – privim în urmă, nu spre viitor.

Stilul lui este o ironizare a bombasticului; pe larg, poate fi cuprins în cele 12 puncte moarte ale complexității noastre (intempestiv, vizionar, confesiv, tranzitiv, festiv, plauizibil&inutil, costeliv, maladiv, experimental, reflexiv, tardiv și normativ). Ca orice om aflat în această perioadă de tranziție¹, se autoanalizează pornind de la cele mai marcante evenimente („iei o gură de aer/ultima în numele mareului traumatism ereditar”) până la cufundarea lăuntrică în care vorbește cu îngerul său păzitor.

Mihók valsează în mai multe registre, lucru care îmi place cel mai mult la un volum; poezii omagiale nu doar pentru fosta parteneră, ci pentru alți scriitori – în special poemul [new wave], legătura cu transcendentul, scene din adolescență și relația cu strămoșii. Am apreciat în mod special perspectivele pe care le-a abordat în navigarea relației de cuplu; e foarte greu să nu fii redundant când faci acest lucru („sistemul tău nervos/ca o fabrică împânzită de japonezi”, „sexul meu e-o hală cu muște/moarte”).

Poemul Tanya este unul dintre preferatele mele nu doar din c u t i c u l a r, ci din tot ce am citit până acum; un poem despre maturizare („eram atât de răsfățat încât (…) maturizarea mea s-a petrecut în fața unui ecran întunecat/ în care, în scurt timp, l-am zărit pe tata). Volumul se încheie în „lanul de intuiții”, singurătatea contemplativă care rămâne, poate ultimul pas înainte de următoarea etapă.

Mihók Tamás este o revelație pentru mine și îi voi citi cu încântare și celelalte volume. Începe să mi se concretizeze părerea că poeții bilingvi (sau în mod necesar cei maghiari?) știu să jongleze cu limbajul într-un mod în care nouă, celorlalți, ne scapă. Sublim.

1. Îmi amintește de Satao al lui Nițescu, referitor la tematică. ↩︎