Cartea plantelor și animalelor (2023) e prea mare de mine, dar m-am încumetat să o citesc; i-am acordat timpul necesar. Cu toate acestea, pot doar să întrevăd cu ochiul minții adevărata sa dimensiune. După toată experiența de viață și de scris a Simonei, ea ne oferă această enciclopedie în dublu sens, precum textele. Nu este un manual, deși te poate învăța despre perspectivă, ci mai degrabă un dar neprețuit către cititori (și automat către sine) – un fel de bornă a propriei deveniri.

„Oricum, de multă vreme oamenii încetaseră să mă mai intereseze în vreun fel”

După cum indică titlul, volumul are două părți: despre plante și despre animale; ambele abordări poartă însă diferite referințe la trecerea timpului și semnificația sa în mod universal. Deși este impresionant câte denumiri originale ale plantelor a reprodus aici Simona, aproape fără să se repete, câte ode a adus micilor vietăți la care rareori ne gândim, cel mai profund m-au atins poeziile care înlătură pentru o clipă acest văl (atât de frumos estetizat): „acest tată matern – căluț de mare/îmi spune mult mai mult decît/abstracta cicăleală a Sumbrei Poetese/decît bolboroseala unui domn Preainspirat/sau rima șmecheră a Junelui Moțat”.

Simona nu „s-a jucat” cu forma pentru că nivelul de desăvârșire la care a ajuns nu permite accidente. În acest volum regăsim poeme scurte de 2-3 versuri, colaje, poeme în proză, reiterări ale textelor mai vechi and what not; referințe în mai multe limbi, tablouri, melodii – practic, un ghid al bunului gust (pentru care ai nevoie de câteva resurse preexistente). Tonul nu este cel al unei mame care te oblojește, ci al copilului ajuns adult la fel de curios despre lume, prețuind prietenia și acceptând valurile vieții. Cartea plantelor și animalelor este o întoarcere în acest paradis perceput prin cea mai inocentă formă a noastră, dar scrisă cu înțelepciunea celei care a trebuit cel mai probabil să înfrunte câțiva balauri pentru a putea reveni la această stare de pace.

Volumul este totodată un reminder pentru câte lucruri putem înțelege despre noi și despre lume atunci când ne îndreptăm atenția asupra plantelor și micilor ființe din jurul nostru sau când studiem pur și simplu despre viața din oceane, înțelegând câte forme diferite de ființare există; în poezia Se poate Simona enumeră doar câteva, concluzionând: „chiar și cea mai mică zooidă vrea/să trăiască viața sa/de zooidă”. Din acest punct de vedere spun că „e prea mare de mine”; mintea mea nu poate străpunge încă toate lucrurile pe care ea a reușit să le transpună liric, creând analogii și imagini atât de puternice pornind de la natură.

Chiar dacă nu îți poți imagina toate plantele pe care le menționează (pentru că nu le cunoști), tot Simona ne spune că e mai bine, fiindcă ni le putem închipui așa cum vrem. Fascinația ei din copilărie față de tot ce reprezintă non-umanul s-a concretizat sub forma acestor 320 de pagini în care oferă mai departe percepția ei asupra universului; NU este o carte despre plante și animale, per se, după cum am auzit-o spunând la un eveniment. La fel cum plantele și animalele care ne înconjoară au propria lor lume, cu reguli pe care nu le cunoaștem în totalitate; conviețuim și ne mirăm unele de altele.

Cartea plantelor și animalelor trebuie recitită; funcționează și ca un antidot pentru pierderea de sine – o poți deschide într-o zi cu ploaie la o pagină aleatorie și cu siguranță vei găsi un poem care să te aline. Este o lucrare cuprinzătoare de artă, un tablou lucrat foarte migălos care are nevoie de toată implicarea ta. Cu cât te implici mai mult, cu atât te îmbogățești mai tare. Marile adevăruri sunt mereu spuse prin cuvinte simple. Iată cum arată poezia contemporană desăvârșită. Indiferent cât de înfricoșător poate părea volumul acestei cărți, Simona Popescu nu trebuie skipuită.