„e greu să scrii un poem/și să nu te gândești/instant la dragoste/sau la mama”

Astfel scrie Lena în o cană de noviciok la bătrânețe, volumul ei de debut din 2020, unul dintre cele mai puternice pe care le-am citit. Încă de la început aflăm cine e: o fată care își dezamăgește familia urmând acest drum („isterică&sinucigașă&nedemnă de litere”) pentru ca ulterior să ni se dezvăluie întregul fundal („bulgară din sud/moldoveancă din nord/româncă în talpă/rusoaică la creștet”); Lena setează acest ton self-aware și îl păstrează pe tot parcursul volumului; comparația cu Angela Marinescu, pe care ea însăși o menționează într-o poezie, nu este nicidecum degeaba.

Tot de la început Lena își face auto-critica: „m-am blestemat că am scris despre sine/și nu mai mult despre/violență&homosexualitate&corupție&societatea bolnavă/din care provin”, însă poemele ei cuprind toate aceste lucruri și încă în ce fel au fost exprimate! Puterea volumului vine atât din asumare, cât și din această deschidere agresivă, transparența până la oase. Citim despre relația cu familia de origine (mama loveless), dar și cu locul în sine; despre experiența Lenei la Litere în Cluj și relația care a rămas în versurile ei, dar și despre crizele globale prin care trecem: violența împotriva minorităților și a femeilor.

Pare greu de imaginat cum a reușit să abordeze atât de multe într-un volum atât de scurt, dar acesta este un prim semn prin care poți recunoaște poeții de calitate. Mi-au plăcut în mod deosebit trei poezii: una începe cu „sunt patetică”, abordând din nou același ton violent de sincer, și se încheie cu „ești doar o eroare în matricea mea”; următoarea este despre „oamenii care dorm prea mult” – împărtășesc și eu această frustrare față de ei, atât în sens propriu, cât și figurat, cum l-a folosit și Lena în poezie.

„mă chinuie gândurile unde un tată internat/ la spital cu depresie, un geam în care vreau/ să sar fiindcă un băiat nu mă iubește precum/ îl iubesc, o mamă ce te lovește apoi plânge/ și te lovește din nou”

Aici vreau să mai fac mențiunea că ador acest nou val de poeți și poete din generația mea (Lena s-a născut în ’95) care, pe lângă faptul că aduc în poezie referințe foarte familiare mie, prezintă de asemenea o structură a firii care parcă înglobează „sindromul copilului pasionat de literatură și crescut de părinți crescuți la rândul lor în comunism”; deși apartenența etnică a Lenei este diversă, regăsesc cumva același tipar pe care mă bucur să-l văd pus în afara mea.

A treia poezie care mi-a plăcut este zdrobitoare și se găsește la pagina 64: „un gaz portocaliu l-a otrăvit pe tatăl meu în armată (…) culoarea favorită a fiicei sale este/ portocaliu intens/ amestecat cu negru sovietic/ de cernobîl”; mi se pare că de aici reiese cel mai bine trauma ancestrală, pe care, în cazul fericit al Lenei, tatăl ei a reușit să o sublimeze.

Nu există ceva care să nu-mi fi plăcut, mai ales în privința tehnicii: așa se taie un vers, așa se încheie o poezie. Cred că poeziile dinspre final m-au întors cumva la starea dinainte, așteptarea mea fiind aceea a unui fel de crescendo; pe de altă parte, să îți închei volumul de debut cu: „adă lenuța și niște bere și maturizează-te naibii odată” este o mișcare de geniu, ceea ce mă transformă într-un fan declarat al Lenei. Abia aștept să citesc și volumul publicat în 2024.