Un râs ca un zgomot de sticle sparte (2024) mi-a amintit pe alocuri de Frumusețea bărbatului căsătorit al Dianei Geacăr, prin tonul confesiv vizavi de o relație din trecut și etapele de vindecare prin care treci în urma ei.

Cu toate acestea, volumul Cristinei Drăghici este mult mai complex și abordează teme de interes global, precum ecologia sau protestele violente. Fiind medic pediatru rezident, ea a inclus și multe scene din spital (cum altfel decât incredibil de triste), legând astfel suferința ei de a celor din jur. Se poate spune că fiecare poem din volum este un ciob spart al sticlelor din titlu, care înglobează foarte bine atmosfera dulce-amăruie a textelor.

Avantajul cititorului născut în aceeași generație cu autorul este că referințele sunt mult mai apropiate de experiența personală; pe lângă mențiuni moderne precum ofertele de la Pandora sau scruburile din Sephora, m-am bucurat să descopăr „stângăcia șahistului mascat din viața cu Louie” în poezia Arici de mare. Acest lucru nu înseamnă că Un râs ca un zgomot de sticle sparte nu este accesibil cititorilor de orice vârstă, ci doar că am simțit o mai mare apropiere față de conținutul poeziilor astfel.

Pot eticheta poezia Cristinei drept feministă. Mesajele textelor pendulează între dorul față de un fost partener (sau mai degrabă amărăciunea resimțită atunci când încerci să îți refaci identitatea în urma relației) și regulile sociale introiectate în copilărie cu privire la feminitate („politicoasă, așa te-au crescut/așa te-au învățat să te crești singură”) și rolul femeilor în societate („ești angajata perfectă/nu tu casă, nu tu bărbat, nu tu copil/să nu cumva/să te audă rostind cuvântul care începe cu F”). Mi-a plăcut în mod deosebit poezia Creier, creierașul meu a cărui temă principală sunt gândurile intruzive, sabotorul intern pe care îl avem cu toții („acum, când un bărbat mă așteaptă în poziție fetală în cubul de gheață/când binele lui are legătură și cu mine (…) nu-mi aminti că niciodată un loc nu e cu totul al meu”). Mi-a plăcut de asemenea Descântec, care reiterează povestea lui Dorothy din Vrăjitorul din Oz în spațiul contemporan.

Un râs ca un zgomot de sticle sparte se încheie foarte dur cu penultimul poem, Fecioara din Guadalupe („chiar am iubit ce mi s-a luat/chiar i-aș fi făcut copii celui care/m-a numit coș cu viermi/și a ridicat palma”). Astfel, se demistifică povestea prezentată încă din primul poem al volumului, despre femeia de aproape treizeci de ani care așteaptă Crăciunul în timp ce, printre „pliculețe de whiskas și prezervative înnodate” își recuperează inima. Vocea feminină, blândă și suferindă a Cristinei transpare din fiecare pagină în timp ce ne prezintă tabloul vieții ultimilor ani, în care ne regăsim cu toții când citim despre pandemie sau prăbușirea cascadei Bigăr.

Modernă, feminină, feministă – astfel aș descrie Un râs ca un zgomot de sticle sparte, prima mea interacțiune literară cu Cristina Drăghici. Cu siguranță multe tinere femei se vor simți mai puțin singure după ce o citesc.