Am stat să îmi imaginez un Flo în spatele ecranului, în întuneric și cu tehno pe fundal, creând toate aceste imagini și imaginația mea a dat fail – e clar că nu am ajuns încă la versiunea care poate cuprinde mental acest grad de genialitate. Am petrecut ceva timp cu Dezintegrare (2021) înainte să mă apuc să scriu, am făcut chiar un dicționar cu referințele care nu-mi erau cunoscute; cel mai important rezultat este însă că am găsit un nou poet contemporan la care să mă uit cu ochi sclipitori și să gândesc „vreau să fiu ca tine când voi fi mare”. Disoluția nu a fost niciodată mai shiny-tiny decât aici.

Să spui că volumul este trippy e un understatement. Flo începe de undeva departe, un tărâm fantezist unde până și „cei care-au stat în slăvi cu zeii (stau) acum în tină precum slujnicii”; această ințiere onirică este mai mult decât grăitoare pentru ce are mintea (mai mult sau mai puțin) trează de arătat. Deși găsim în aproape oricum volum de poezie scene nostalgice, evocatoare pentru alte vremuri, cele mai multe se desfășoară într-un „acolo”, dimensiunea pe care mintea noastră ne-o pune la dispoziție atunci când acceptăm elevarea.

Această stare elevată de conștiință pe care o căutăm deseori vine în mod firesc și cu reversul medaliei, pentru a ne arăta încă o dată că doar astfel se poate desfășura existența – dezintegrarea este un pas fundamental. Mi s-a părut interesant să citesc poemul eponim al volumului în paralel cu ostroveni. viața și contactele a lui Ștefan Manasia, din volumul său de debut (2003). Din aceeași sferă a legăturilor din copilărie avem și dincolo de merii înfloriți (“nu mă lăsa mamă/să fac lumină mică/pentru tine”) sau următoarea, roata soarelui (“doi prunci legați cu un cordon ombilical de 60 de ani”). Ce mi-a plăcut cel mai mult la Dezintegrare, pe lângă versurile auto-descriptive de tipul “sunt apa dintre psy și boabe de la waha” sau “sunt cvasiflorin non-salam sclav la păpădie” sunt poeziile din ultima parte, începând cu nichijou.

Până în acest punct, am experimentat romantismul expus în imagini de cea mai bună calitate; de aici încolo începe reversul medaliei despre care vorbeam, hardcoreala care te face să te întrebi dacă nu cumva (dacă ești user) faci ceva greșit cu substanțele. Cine s-ar fi gândit să facă o trecere de la grotescul japonez, cu neoanele și paranoia pe care o creează, la personajele din Friends în ipostaze reprezentative, dar slightly duse la extrem? (“joey își dă cu marinara și pizdă pe față”) Nice! Acest întuneric pe care Flo l-a transpus în volum e diferit de oricare altul despre care am citit, “aștepți cu fiecare blink o ulti care nu mai vine”.

Astfel ajungem și la poezia mea preferată – endless summer. Ador tușa de glitzy în mijlocul celor mai înfiorătoare stări dintr-o noapte ce nu pare a se mai încheia vreodată. Ușor, ușor, Flo ne scoate din tripul insuportabil pentru cei insuficient de puri și “stăm singuri cuc printre ecrane negru-corb”; pare un efort aproape fizic să trăiești toate imaginile descrise până în acest punct, parcă gâfâi ca un hamster pe roțită anterior obligat să nu se oprească până la noi ordine. Presupun că așa e când te prind demonii din urmă. Urmează un comedown aproape îmbucurător, dacă n-ar fi și el întinat de aceeași dezintegrare continuă, pas premergător al oricărei renașteri. În cuvintele lui Flo, “happyendu-i că s-a terminat”.

Următoarele două poezii favorite sunt disintegration loops și hennessey&sailor moon; ne dăm seama din titluri că sunt destul de quirky, dar nu te aștepți să vezi cu ochiul minții cai ce mănâncă KFC din tomberoane. Flo ne roagă chiar să trecem cu vederea peste cel de-al doilea poem, dar mie mi se pare că înglobează cel mai bine mesajul volumului, tocmai pentru că e simplu și la obiect, scris de „aici”, din realitatea în care trebuie totuși să trăim; ne reamintește că “suntem mașini perfecte de trăit”, deși nu prea vrei să te gândești la asta când abia ai coborât din roller coaster.

Dezintegrare nu avea cum să se termine pe un ton prea vesel, dar Flo a înțeles mai bine decât mulți că „orice jpeg poate fi gif”; ceea ce este fermecător este că a reușit să ne-o și arate – toate aceste lucruri pe care le-ai experimentat sau vizualizat în minte, dar pe care nu le-ai putea spune într-un ritm perfect, prin analogii și glume bitter-sweet; presupun că este visul oricărui scriitor să își transpună universul interior atât de poetic și autentic. Long live king Flo.