Debutul lui Robert Elekes în poezie a fost mind-blowing. Aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio este în sine un volum genial, dar când te gândești că este abia începutul, devine puțin scary.

L-am ascultat pe Robert recitând la maratonul de poezie organizat anual de Facultatea de Litere din Brașov și am rămas în minte cu delicioasa imagine a Gabrielei care face pipi lângă o mașină¹. Pe lângă Gabriela, în volum mai există și Patrocle Truță (cu probleme dentare) și dr. Cocoardă Sorin, dentistul său. Totul este foarte narativ, dar nu neapărat cronologic. Ajungi în substraturile minții lor, te contopești puțin cu personajele, dar asta nu te face să te gândești mai puțin la propriile tale experiențe similare (cine nu s-a dus mahmur la birou?). Nu este o poveste fericită, dar este spusă prin imagini clare, tăioase, non-repetitive (asta în sine este o realizare de geniu). Ilustrațiile alb-negru contribuie la starea de… putrefacție? în care este îmbibat tot volumul. Pare că Robert a gândit totul ca un mastermind într-un joc de șah, un El Profesor din Casa de Papel… iar sărmanul cititor trebuie să stea întocmai ca Patrocle cu gura deschisă în fața dentistului.

Avem Simptome, Săli de așteptare, Tratament și Post-tratament, părțile din care este alcătuit volumul. Ni se oferă o introducere lentă în măcelul care va veni, dar Robert nu ne ascunde natura personajelor sale – știm de la început că plutesc prin norul negru al cotidianului, nevrotici funcționali în aparență (ca orice om de rând, nu?). „Bolile copilăriei (…) Îşi lasă amprentele pe tine ca un ucigaş în serie care vrea să fie vânat şi, într-un final glorios, arestat”. În schimb, „Bolile maturităţii (…) sunt nişte bancheri, nişte manageri sau antreprenori care lucrează în tine cu profesionalism, cu eficacitate perfidă, şi sapă în tine după moarte de parcă ar săpa după aur.”

Tonul de satiră socială reiese foarte bine din formulări precum „Cocoradă circulă mai întâi prudent pe stradă, ca un
om care circulă prudent pe stradă„, dar farmecul volumului nu constă în umor, ci tocmai în tragedia de sub el. Mi-a plăcut în mod deosebit poezia Biofilm, care iese din structura narativă și ne amintește că moartea, la fel ca viața, este pretutindeni și ne cheamă („undeva cineva se dă pe faţă/cu cremă de mort ca să rămână pururea tânăr„). Din prima parte mai aflăm despre conflictul interior al unei Gabriele deconectate de lume (cum altfel, când ești corporatist?) și despre concreta deconectare de lume a lui Patrocle, ambele scene fiind prezentate foarte cinematografic.

Din Endodonție II, din a doua parte a volumului, păstrez imaginea unui Survivor unde participanții sunt pacienți cu probleme dentare – o altă idee pe care nu am văzut-o venind, conectând tematic textele între ele; cred că dacă aș primi un leu de fiecare dată când am spus wow în timp ce citeam, mi-aș putea permite volumul în format fizic, la preț întreg. Poeziile pendulează atât între viață și moarte, cât și între copilărie și maturitate, toate îmbibate în aceeași substanță vâscoasă, probabil formol. Pe alocuri, te întrebi dacă Robert are o pasiune aparte pentru urechile de damă. „banalul e o căţea/căreia-i place să miroasă tot/şi să urineze pe unde eşti/tu mai frumos” ne zice în Panopticul CFR – pe undeva, apare și conștientizarea condiției omului-pion.

Prin Awesome Mix 28/ La dentist din partea a treia alunecăm în spirala gândurilor unui Patrocle în gura căruia dr. Cocoardă Sorin lucrează de zor; gândurile sunt influențate de playlistul său muzical. Tehnica în sine mi s-a părut fascinantă, dar căderea într-un hău atât de adânc („cu un pa şi pularevedere în gând„) m-a făcut să mă simt la fel de bine precum ustensilele dentistului printre măsele. Țin să menționez că nu am avut niciodată probleme dentare, dar le-am simțit pe toate în cartea asta.

haide, iubito, strânge-mă şi
fredonează-mi o revoluţie-n ureche,
gâdilă-mi individualitatea,
ciupeşte-mi teribilismul,
calcă-mă pe indecizie,
pune limba pe rana fericită,
până când valurile în care mă vărs
vor urla în cor înspre uscat
« ceci n’est pas un anarchiste. »²

O tehnică similară, cu fundal muzical, i se aplică și Gabrielei, draga de ea, care ajunge la birou chiar la timp pentru a se intersecta, indirect, cu Patrocle – asta pățești când te uiți în gura lumii. Practic, aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio leagă destinele precum dinții între ei și, cum se face, mulți fie sunt de lapte, fie cariați și Mama Pământ trebuie să își facă treaba. Înfiorător, dar splendid de accurate, așa l-aș descrie.

Volumul se încheie prin Camera Obscura (sau Alekhine’s Defence) unde, am aflat eu de pe Google, Alekhine’s Defence este un tip de deschidere de șah. Probabil cea mai lungă poezie dintre toate, ne lasă cu imaginea unui mic Patrocle care își urmărește părinții dezbrăcați (separat), în scene nu chiar G-rated, șiii dacă revenim la începutul volumului, vedem uroborusul complet; iată, copii, de unde vi se trag problemele dentare.

All in all, nu ieși fără sechele din lectura asta, dar cu siguranță vei declara că e ce trebuie. Robert a combinat aici imagini la care nu m-aș fi putut gândi nici cu dispozitivul Beefill 2 în 1 în gură, a dezvăluit substraturile cariate ale lumii noastre și, practic… mi-a luat orice chef de viață și m-a afundat în traumele copilăriei care conduc la suicid? Da, criteriul meu principal pentru cărțile bune este tocmai această distrugere emoțională presărată cu umor, fără nicio speranță de revedere a Zânei Măseluță.

1. Oh Comely, pg. 70 ↩︎
2. La asta am zis wow (1 leu), pg. 52-53 ↩︎