L-am ocolit ceva vreme pe Vonnegut pentru că trăiam cu impesia că stilul lui e SF, abstract, greu de urmărit. Abatorul cinci mi-a shimbat desigur părerea, enumerându-se acum printre cărțile pe care le găsesc perfecte din toate punctele de vedere.

O carte în carte în carte: autorul a fost unul dintre puținii supraviețuitori americani ai bombardării Dresdei în 1945 și, ca orice scriitor, nu putea lăsa această experiență neexploatată. Ne-a oferit astfel un personaj, pe Billy Pilgrim, doar un adolescent atunci când a fost trimis pe câmpul de luptă. La rândul său, acesta a supraviețuit unui accident aviatic, mulți ani după război, și a fost de asemenea răpit de extratereștri. Vonnegut ne oferă astfel o perspectivă încântătoare, pendulară, din care să-i descoperim povestea: atât pe a sa, cât și pe cea a protagonistului.

Având în vedere că este un subiect greu din punct de vedere emoțional, descoperim atât detalii istorice, cât și din cele care evidențiază viziunea asupra războiului; de aici reiese și caracterul comic pe alocuri al textului. Vonnegut reușește să fie amuzant în timp ce prezintă una dintre marile tragedii ale lumii, punând cititorul în ipostaza de a vedea absurditatea războiului în sine. După ce a fost răpit de tralfamadorieni, Billy Pilgrim dobândește capacitatea de a călători în timp, în diferite momente ale vieții sale, ceea ce ridică Abatorul cinci cu mult deasupra altor cărți ce abordează acest subiect: ia cea mai aprigă durere omenească and make it fun, pe cât posibil.

Mi-a plăcut foarte tare și prezentarea viziunii acestor extratereștri – seamănă foarte mult cu ideile aduse pe Pământ de către Bashar. Avem multe personaje care nu sunt greu de ținut minte: un scriitor de SF-uri ale cărui lucrări îl au cumva în vedere chiar pe Billy, diferiți colegi de armată care mor în chinuri cum altfel decât groaznice, fiica lui Billy, prietenul din război al autorului sau iubita de pe Tralfamadore a acestuia, fostă actriță de filme porno. Este un roman psihedelic, cum spune și The New York Times pe coperta din spate, o lucrare minuțios concepută, foarte dinamică, al cărei final nu îl putem intui cu ușurință. Așa merg lucrurile, replica-refren a volumului leagă totul într-un mod aproape poetic.

În mod normal, mă feresc de cărțile despre Al Doilea Război Mondial, deși cele mai bune romane scrise vreodată abordează această tematică; motivul este unul de natură emoțională, desigur, resimt lectura drept un efort dificil de a trăi imaginar ororile descrise. Kurt Vonnegut a transformat însă subiectul într-o experiență aproape plăcută, aproape nezguduitoare, făcând tot felul de paralele politice și de ordin spiritual. Simt că nu găsesc cuvinte suficient de potrivite pentru a descrie Abatorul cinci încă, dar cu siguranță trebuie citită.