Am descoperit volumul lui Deniz Otay într-una din sălile Facultății de Litere, am deschis-o la o pagină oarecare și am fost fascinată de poemul Băieți străini care mă conduc („sunt o fată artefactă/conectată la vigoarea lui marte”). Sunt, la rândul meu, o fată simplă – văd referință la astrologie și vreau să cumpăr cartea, ceea ce am și făcut ulterior.

Am petrecut destul de mult timp cu Fotocrom paradis (2020, OMG), tocmai pentru a nu-i face o nedreptate din cauza experienței mele încă fragile cu poezia contemporană. Am rămas cu o mare supărare, parcă pe mine însămi: printre poeme pe care le găsesc geniale, am citit multe care nu au lăsat nicio amprentă. Mă încântă titlul, mă încântă ideea de sci-fi, dar cele mai multe imagini pur și simplu nu s-au lipit de mine. Deniz a început în forță cu unul dintre textele mele preferate, Punct de frontieră („apropierea e suprapunere/suprapunerea e contaminare”). Mai ales că am terminat volumul chiar acum, în ajunul Crăciunului, tema reuniunilor de familie plutește în aer. Ce aduc acestea de fapt dacă nu o răscolire a triggerilor, o distanțare consolidată în timp din neputința de a sparge blocajele afective?

În Salutări, personaje („Aluneci prin benzinării și pe facebook/înfricoșată că într-o zi se termină și persona asta”) m-am regăsit, cum puteam să nu? Am multe puncte comune cu Deniz, printre care și această anxietate, incapacitate de a menține un loc stabil în spațiu, poate tocmai pentru că artiștii sunt în general populați de foarte multe personae („pentru că mereu spirale/variate spirale”). O altă temă abordată în volum a fost separarea în contextul unei relații romantice; Deniz ne-a oferit două ipostaze, ambele intitulate The Separation, preferata mea fiind prima. O scenă luminoasă din parc „ca-ntr-o rugăciune new age” ce culminează cu urarea „la mulți ani apart”. Sweet!

Mi-a plăcut și tematica muncii în societatea capitalistă, mai suntem frumoase și speciale când ne îndreptăm spre fabrică laolaltă cu ceilalți muncitori? (Loredana) Corvoada pusă mai mereu în paralel cu distracția – „dacă nu vin mutilările, mutațiile handicapate/mai bine suferință milenială și haos” (Metafizica distracției). Deniz face mai multe referințe la psihologie, filosofie și astrologie, pasiuni pe care le împărtășesc și eu; îmi place cum explorează asta în Dimineața, după jocuri – „te rogi pentru un accident/să te scoată din circuit (…) molozul din care credeai că ieșisei/chiar înainte să vezi petele rorschach vineții (…) deasupra băiatului care stătea/peste tine pe saltea/ (…) l-a înghițit pata”.

Dark speech m-a lovit cel mai tare din Fotocrom Paradis. Relația cu mama, „copilul bolnăvicios și vinovat/la tine în brațe, sub aripa puterii/și sub talpa ei groasă”, explorată de asemenea în poezia Odă de admirație, simpatie, tristețe, ambele în conexiune cu poemul care deschide volumul și cu Originea complexelor („peste mine, la 25, în cabinet/vorbind despre mami și tati (…) sunt metaloidul vostru hibrid”). Pentru mine, acestea sunt punctele de rezistență ale volumului.

Din partea a doua, Spre zona liberă, mi-au plăcut destul de puține imagini, printre care „uneori, e atâta siguranță/în inima instituțiilor (…) stați nemișcați/vreau să vă citesc în aure” (animale-domestice-călătoare-în triburi-separate-căzute). Aici se află și cheia dezamăgirii mele, mi-ar fi plăcut mai multe referințe spirituale, înspre zona de magic, mai ales că aceasta a fost prima mea percepție despre carte. Introducere în meditație incapsulează o idee bună, dar execuția nu m-a încântat. Poezia care încheie volumul, Glorie colectivității, mi-a plăcut însă aproape la fel de mult precum cea care îl deschide. Și eu „aș vrea să fiu mereu printre oameni/printre toți prietenii/și lucrurile care strălucesc”.

Prin urmare, cred că problema principală au fost așteptările pe care mi le-am creat. Volumul conturează un tablou similar cu altele de la OMG despre societatea contemporană, mizeria capitalei, teama de un viitor digital și diferite mici fracturi din noi, răni care încă supurează după multă vreme. Totuși, imaginile pe care le păstrez în minte după această lectură îmi vorbesc profund despre rănile și năzuințele personale – iată punctul de conexiune.