Când am citit Henry și June prima dată, acum 7 ani, a devenit instant cartea mea preferată. M-am identificat profund cu Anaïs, a fost prima, dacă nu chiar singura femeie ale cărei mișcări sufletești și năzuințe se aseamănă atât de tare cu ale mele; m-am gândit atunci că acest lucru se datorează similitudinilor astrologice din hărțile noastre natale, dar acum aflu că luna ei nu este de fapt în vărsător (ca a mea), ci în capricorn, chiar zodia lui Henry Miller.

Am decis să recitesc cartea pentru că o situație din viața mea m-a determinat să revin la gânduri similare: despre poliamorie, despre dorința de a pune scriitoarea din tine mereu pe primul loc, despre a face din iubirea romantică și erotică un scop în sine al vieții. Mi-am dat seama că este de fapt vorba despre limerență. Toate încercările ei din acest volum sunt despre a înfrânge de fapt acest stil bolnăvicios de atașament, format din cauza abuzurilor paterne din copilărie. Nu reușește, nu ajunge chiar până la această concluzie, se confundă cu dorințele sale, dorințele copilei din interiorul său, deși are în jur de 30 de ani. Pe de altă parte, acesta nu e nici pe departe finalul poveștii sale de iubire cu Henry, relație care se va întinde pe parcursul a două decenii (chiar dacă își schimbă forma).

Anaïs este îndrăgostită de vărul ei, de psihanalistul ei, de Henry Miller (căsătorit cu June), de soțul ei, Hugo și, pentru foarte scurt timp, de un prieten de-ai lui Henry. Mai degrabă, ea își dorește relații intense, pline de dramatism, de dorință nebunească, cu fiecare dintre acești bărbați, concomitent. Acest lucru o hrănește, o face să se simtă vie, o inspiră. Totodată, o face să se simtă vinovată, slabă; are o fire introspectivă care pune totuși lucrurile în balanță. Când ne spune despre relația din copilărie cu tatăl ei, lucrurile capătă mai mult sens. Întregul jurnal este despre săpăturile sale în sine, pierderile și regăsirile, lucrurile care o fascinează, setea ei de viață; este scris într-un mod foarte poetic, nu încape dubiu că Anaïs este cu adevărat o mare scriitoare care ne-a binecuvântat pe toți oferindu-ne gândurile ei cele mai intime.

M-am identificat cu ea prin această limerență care te înalță și te bagă cinci metri sub pământ în același timp. Ea nu poate părăsi niciunul dintre acești bărbați. Este, de asemenea, îndrăgostită și de June, așa începe totul. Trăiește bine, liniștit, alături de soțul ei bancher, dar „gărgăunii” dinlăuntrul ei nu îi dau pace; sufăr de aceeași gărgăuni. În ziua de astăzi, vorbim despre patologie; Anaïs este scriitoare însă, ca mine, iar artiștii funcționează ușor diferit. Cu toate acestea, linia dintre realitate și ficțiune devine cu atât mai firavă cu cât o altă persoană (Henry, în cazul ei, scriitor cu gărgăuni proprii) îți hrănește constant fanteziile, le împărtășește, le oglindește, le distorsionează. Astfel, cei doi ajung să se transforme unul pe altul iremediabil, nu e de mirare că au păstrat o prietenie atât de îndelungată și au decedat la scurt timp unul după celălalt.

Sigur, este vorba despre o mare iubire literară, între două genii, numai bună de romantizat. Când intri însă în străfunduri, există ceva ce nu le va da pace niciunuia dintre ei; acela este combustibilul care le menține pasiunea vie, cu prețul propriei lor sănătăți mintale. Acum 7 ani, credeam că aceasta este forma iubirii adevărate, că nu există altă cale de a te împlini sufletește (când sufletul și corpul tău trec prin emoții atât de fluide precum al lui Anaïs) decât aceea de a-ți urma la infinit impulsurile, a crea o viață din asta. Autoarea ne arată însă aici și prețul pe care-l plătești, confuzia, dereglarea constantă a sistemului nervos la care te supui când trăiești destructurat, ca un copil vânând bomboane (gratificarea imediată, în termeni psihologici). Deducem acest lucru și din faptul că, pentru ea, oricâtă adorație stârnește și primește de la bărbații din jurul ei, nu e niciodată suficientă. Se auto-distruge constant pentru că e singurul fel în care a învățat să se recreeze.

Cărțile ei ar putea fi greu de digerat tocmai pentru că abordează minuțios și repetitiv astfel de teme, temele vieții ei. Nu știu când îmi voi strânge curaj să repătrund în acest univers, fascinant ce-i drept, dar pe care-l văd acum mult prea clar ca pe o maladie. Anaïs era tânără, foarte tânără când l-a întâlnit pe marele Miller (ea avea 28 și el 40 de ani); există totuși o șansă să fi ieșit din aceste mreje pe măsură ce a înaintat în vârstă, nu știu încă. Asta nu înseamnă că nu merită citită, cred că cere doar un efort de distanțare emoțională din partea cititorului. Când privești atât de profund din interiorul poveștii, devine doar dureros.