Strigarea lotului 49 a fost o mare revelație literară pentru mine. M-am ferit de post-modernism din teama că e ceva atât de extra încât nu-l pot cuprinde cu mintea, că prejudecățile mele vor fi mai puternice decât orice ar vrea un autor de acest gen să ofere publicului. M-am înșelat complet: călătoria trippy creată de Pynchon în acest roman m-a făcut să cumpăr instant o altă carte scrisă de el. Are toate șansele să devină unul dintre preferații mei.

Oedipa Mass, protagonista noastră, trebuie să se ocupe de testamentul fostului ei prieten foarte bogat, Pierce Inverarity. În acest testament se găsește cu precădere o colecție de timbre, lucru despre care ea nu știe mai nimic. În încercarea de a face o treabă cât mai bună, ajunge în San Narciso, unde începe obsesia ei pentru simbolul regăsit pe coperta cărții: acel corn și cuvântul Trystero, pe care-l regăsește în mod repetitiv pe peretele băii unui bar, într-o piesă de teatru, pe ziduri și în diverse alte locații. Ușor, ușor, Oedipa formează o obsesie și depune toate eforturile pentru a înțelege ce se întâmplă; descoperă că e vorba despre un sistem poștal privat care datează cu ceva secole în urmă. Apoi apare o întrebare și mai importantă: de ce este atât de obsedată să înțeleagă? Călătoria ei abisală, înnebunitoare, este măcar reală sau e doar o conspirație creată de prietenul ei decedat pentru a atinge astfel o formă de nemurire?

Protagonista este căsătorită cu Mucho, dar asta nu o oprește din a avea o aventură extra-conjugală. Cea mai bună parte din călătorie o realizează de una singură, se plimbă din loc în loc după indicii și ia legătura cu diverse persoane care ar putea-o ajuta să descifreze povestea lui Trystero. Lucruri teribile încep să se întâmple cu acești oameni: psihiatrul ei își pierde mințile (primim și un backstory pentru asta, totul se leagă), soțul ei începe să ia anumite pastile care îl fac să piardă contactul cu realitatea, unele personaje mor sau se sinucid; cum ar putea ea să nu creadă că este vorba despre o conspirație, un fel de sectă răzbunătoare care vrea cu orice preț să păstreze secretul? După ce am discutat acest roman la un curs de la facultate, am rămas cu impresia că este extrem de ambiguu și nu înțelegem ce a vrut Pynchon de fapt să transmită, dar totul e acolo, negru pe alb, explicit.

Strigarea lotului 49 este o poveste absolut fascinantă despre felurile în care ajungem să ne pierdem în mod neașteptat, să transformăm ceva extern nouă în scopul vieții noastre, de parcă nu ne putem împotrivi. Rezonez profund cu această stare și o cunosc foarte bine. Toate personajele sunt atipice, toate au nume revelatoare, alese întocmai pentru a întări această idee de limită dintre verosimil și neverosimil. Pynchon este un adevărat maestru, m-a cucerit treptat și a făcut până și povestirile istorice incluse în carte să sune interesant. Lotul 49 este chiar colecția de timbre de la care pornește toată această nebunie, căutarea în care Oedipa se pierde pe sine și încearcă să pună laolaltă bucăți de realitate pentru a-și da seama dacă a înnebunit sau nu.

Romanul este mai mult decât o narațiune despre căutarea de sine, este o poveste despre americanism, despre absurditatea occidentalizată în care am ajuns să trăim, despre felul în care putem găsi conexiuni între noi, cei de acum, și alții care au trăit cu multe secole în urmă, despre felul în care suntem mânați de diferite obsesii și am face totul pentru a obține ce vrem, despre întrepătrunderea artei cu viața, despre micro-lumile de care nu suntem conștienți până ce nu coborâm în ele, despre încercarea noastră de a găsi sensuri, de a ne struni mintea ce nu poate uneori să conțină tocmai acea absurditate exterioară, creată tot de oameni, dar care au avut mai multă putere și influență. Pynchon nu este numit degeaba unul dintre cei mai buni autori contemporani, construcția acestui text este genială; Trystero poate fi pentru fiecare dintre noi un simbol pentru altceva – acel lucru fără de care nu ne simțim întregi până nu-l explorăm până la capăt.