
Bucureștiul e un oraș care îți oferă aur în schimbul unei miiici părți a sufletului tău; ajungi să i-o donezi benevol tocmai pentru că ești prea îmbătat de magia lui ca să îți mai dai seama ce faci. Astfel am experimentat eu capitala țării noastre și nici din al treilea volum de poezii publicat în 2017 de Andrei Dósa nu reiese ceva diferit.
adevăratul băiat de aur ne evocă scene tipice marilor orașe, cu particularitățile balcanice specifice. Nu mai vorbim despre petreceri, mahmureli sau animatoare; mizeria orașului devine mizeria ta, e de parcă acest exterior plin de „homleși adormiți” și „mucuri și scuipați” aduce la suprafață acel întuneric pe care Dorian Gray l-a transferat în tablou. E și foarte greu, și foarte facil să faci poezie din această experiență, tocmai pentru că te împinge la o introspecție profundă; te întrebi ce contează cu adevărat – în raport cu expresia „All that glitters is not gold”.
Volumul are trei părți: chef ieftin, unité d’habitation și ultima speță. Este și ordinea în care mi-au plăcut, de la mic la mare. În American Experience, repetarea imaginilor covârșitoare a activităților de zi cu zi avea sens și farmec tocmai pentru că inducea starea studentului plecat cu W&T într-o cultură atât de diferită; să trăiești aceeași zi la infinit în București îmi pare doar trist, fiindcă e atât de familiar și comun oamenilor din România. De asemenea, acest volum este ceva mai lung. Mi-a fost greu să îmi păstrez atenția, transa dezolantă a fost întreruptă rareori de diverse imagini în primele două părți.
Scenele din prima parte îmi amintesc mult de Ierbar, cred că senzația de desprindere reiese foarte clar din poezia majestic: „amicii m-au târât după ei/pe stradă alcoolul a început să lucreze/continuam să mă simt la periferia grupului realizam/că nu rentează să ţin pasul”. O altă poezie care îmi place de aici e error sound: „Și dacă vă-ntâlniţi nu veţi ști ce substanţe/din chimia personală să amestecaţi pentru a trece (…) în nirvana”. Printre referințele de ordin religios și cele decadente – puțin glam, puțin kitsch – simt că toată această poveste ar fi putut fi prezentată în vreo 5 texte de impact.
În unité d’habitation se schimbă puțin registrul: de la disco disco party party la „biserica sfinţilor înaripaţi și turla care se reflectă/în băltoaca înspumată de lângă spălătoria auto/ca într-un tablou în ulei întunecat”; imagini ale Bucureștiului noaptea, fie cineva e la lucru, fie e complet pustiu, mizerabilismul care mi-e cunoscut (momentan doar) de la Ruxandra Novac. Mi-a plăcut Creatorii Midway Games ar fi trebuit să ne spună: „Dar unde-s artificiile de culori și sunete/
din sălile de jocuri,/Mortal Kombat,/ecranul Choose Your Destiny!” – cred că descrie foarte bine opoziția dintre gloria de început și spargerea iluziei când trăiești mai mult timp în capitală. În degetul mijlociu, vedere caleidoscopică am regăsit de asemenea vocea pe care o consider tipică lui Andrei, observațiile sociale se împletesc cu ironia și o atitudine cheeky.
mă mișc la marginea fricii
din spatele meu vine
îmbrăcată-n sari
pe role
poșetă cochetă
mărgeluţe și strasuri
e doldora de bestialitate și frică
din mijlocul trotuarului
mă trag cu binișorul la margine
are nevoie de cineva de încredere
să nu fie singură
când trece podul grant
Între „soţiile (care) regizează pe balcon lentul război dintre begonii și mușcate” și „vreau să stau cu punkerii pe butoaiele goale de bere și să provoc cetăţenii” am regăsit ceea ce am înțeles eu până acum că este vocea lui Andrei, în partea a treia a volumului. Personajele de aici sunt fie locatari care se instalează într-o casă părăsită, fie trei piți și un copil care privesc un film sau fata cu o gânganie în chiloți; îmi pare mult mai vie această parte, imaginile sunt mult mai fun („e primăvară/ pisicile se bat în copaci/ csf n-ai csf”). După zen ratat, poezia mea preferată este porno. Ce au în comun toate poeziile din ultima speță, pe lângă personaje relatable și umor, e faptul că scenele mizerabiliste poartă acum acea mantie chromakey despre care s-a menționat de două ori, ceea ce le face digerabile și le ridică la rang de artă modernă.
Pare din ce în ce mai greu să nu fiu biased când scriu despre cărțile lui Andrei, tocmai pentru că mi-a mai rămas una singură necitită din cele nouă. Adevărul, pe scurt, e că eu caut încă în artă să-mi vorbească despre mine pe un anume ton; dacă adevăratul băiat de aur ar fi conținut doar poezii precum cele din ultima parte îmi tatuam simboluri și din alea, ar fi devenit în mod absolut cartea mea preferată. Altminteri, unde să plec așa pe jos…

Răspunde-i lui Ce cărți am citit în 2024 (overview) – Cristina Boncea Anulează răspunsul