Prima oară am citit Portretul lui Dorian Gray în urmă cu opt ani și, probabil pentru că lobul meu frontal nu era dezvoltat încă, nu am rămas cu mai nimic în minte în urma lecturii. Oscar Wilde este totuși unul dintre autorii mei preferați tocmai pentru estetica lui impecabilă și ideile la care a ajuns în închisoare, cum au fost ele prezentate în De Profundis.

Estetismul reiese profund din acest singur roman ce a rămas în urma marelui scriitor de secol XIX, care a murit în mod teribil, aproape în mod similar (putem doar presupune) cu personajul său, Dorian. A existat în acest roman un capitol care m-a torturat, capitolul 11, care se lansează în descrieri interminabile, dar într-un fel fermecătoare, despre pasiunile lui: parfumuri, broderii, instrumente muzicale și haine bisericești. Dorian Gray se îndeletnicește cu astfel de lucruri din dorința desăvârșirii filosofiei sale de viață, preluată din adolescență de la „mentorul” său, lordul Henry Wotton. Precum Wilde, și Dorian este un dandy, un om pasionat de tot ce înseamnă Frumusețe, pe care o pune în vârful piramidei existenței, ca singurul lucru pe care merită să-l vânezi.

Cele trei personaje principale – Dorian, Henry și Basil – își găsesc cumva sfârșitul unul într-altul. Acest banchet grecesc se petrece poate chiar în anul în care romanul a fost publicat, 1890. Deși nu sunt o fană a descrierilor naturii sau a obiectelor în general, observațiile fine ale lui Wilde merită toată atenția; nu au reușit însă să mă cucerească mai tare decât mișcările sufletești ale protagonistului. Un tânăr de doar 17 ani căruia i se face un portret de mult apreciatul pictor Basil ajunge să se dezvolte într-o direcție foarte clar trasată de mai vârstnicul lord Henry, care îi rămâne alături până în ultimele momente. Aflăm puține lucruri despre predispozițiile lui Dorian, despre contextul copilăriei sale, așa că întrebarea rămâne: ar fi putut fi el cu adevărat altfel? Ce frapează la acest roman este tocmai faptul că pare imposibil – Dorian a fost creat să fie un artist care ucide, care transformă lumea în locul lui de joacă, un hedonist englez ce se agață cu toată forța de tinerețe și doar rareori își face procese de conștiință. De aici, aspectul suprarealist al portretului ce i-a fost oferit.

Se pot face foarte multe interpretări psihologice la acest roman, dar nu psihologia ne interesează aici; este clar că Wilde și-a dorit (după cum a subliniat-o chiar el în mai multe rânduri, prin vocea lui Henry) ca cititorul să vadă dincolo de raționalitate, să trăiască laolaltă cu Dorian, oricât de necaracteristic i-ar fi. Genul de om care lasă haos în urma lui peste tot unde merge, dar căruia îți e imposibil să-i reziști – Frumusețea ne dezarmează pe toți; iată unul dintre motivele principale pentru care cartea a avut un impact atât de mare. Cât de departe mergem pentru plăcerile noastre și cum arată de fapt o viață trăită din plin? Aflăm cum este să te urăști, să te ucizi, aproape direct proporțional cu cât de mulți oameni te-au iubit.

Un narcisist cu chip de înger sprijinit de un diavol mai bătrân, astfel este acest Dorian; creează o artă grotescă prin propria lui existență, într-o lume nefamiliară celor mai mulți dintre noi: plină de lux, extravaganțe, oameni nefericiți cu titulaturi care „dau moda” în Londra și sunt orbi în fața propriei morți lente, insignifiante. Există multă urâțenie în Portretul lui Dorian Gray, dar prezentată într-un mod elevat, ceea ce te încurcă; e ca și cum te-ai simți prost fiindcă nu te poți opri din lectură. O operă de artă desăvârșită, ca orice altceva a mai scris Wilde. Sufletul lui este încă viu, chiar și prin intermediul traducerii în limba română. O forță interioară extraordinară, pentru care a plătit cu vârf și îndesat, în mai multe feluri decât putem ști. Pasiunea autorului îl face încă prezent, de parcă ne aude încă din lumea cealaltă. Merită să i se facă dreptate, să-l păstrăm mereu viu.

Este genul de carte care îți lasă o pată în suflet sau căreia îi lași tu puțin din sufletul tău, fără să vrei. Mă feresc de astfel de lucrări, le consider periculoase; pare că oamenii nu ar trebui să aibă atât de mare putere asupra altora. Pe de altă parte, măcar astfel să ne explorăm pasiunile mârșave până la capăt – cum ar fi să nu spui niciodată nu, să te lași ghidat de dorința egocentrică a copilului de a fi centrul lumii, după care să o arunci la gunoi când te-ai plictisit? Nu știu dacă vreun alt autor a reușit să redea mai clar această idee. Pentru asta, Oscar Wilde merită o statuie întocmai precum cea a Prințului fericit.