Lumea e oricum o idee proastă m-a dus de la primele poezii cu gândul la filmul Polar (2019). Acest lucru se datorează personajelor pe care Cătălin Lazurca le-a adus în prim-plan: răufăcătorii (oameni îmbrăcați în negru, boxeri), indienii și pirații.

Povestea are loc pe mai multe planuri, toate legate între ele de personaje recurente: instructoarea de yoga (inițial în tablou, apoi prezentă fizic într-o sală), sora de gardă, George și iepurele „care sare, nu mai aleargă”. Am trăit într-o stare continuă de suspans și mi-a plăcut mult tranziția dintre planul personal, unde avem un subiect-discursiv, și cel în care evoluează „răufăcătorii”, fără a se produce vreodată o catastrofă din intersectarea. Volumul este împărțit în patru sub-capitole, iar primul (a grace over a decaffeinated coffee) a fost preferatul meu.

Poezia fereastra e neagră („pisicile și-au ascuns puii/într-un fișier (…) la peretele pe care atârnă fotografia unei instructoare de yoga/probabil că ale ei sînt pisicile”) taie foarte bine partea solemnă și ușor tenebroasă dinainte; următoarea, de la o vreme („oameni-sandviș/mîncați de oameni-pubelă”) oferă o cheie de interpretare asupra subiectului-discursiv și se leagă foarte bine de autoportret la 48, ultima poezie din volum; răufăcătorul vorbește m-a dus cu gândul la Money Heist, din aceeași sferă sumbră a unui plan care este pus la cale – doar că subiectul nostru ar prefera mai degrabă să fie undeva pe plajă.

Temele recurente sunt spitalul, muzicienii, munca în corporație care implică de asemenea capitalismul în mare, viscolul și zăpada, peștii – în apă sau în aer – și trestiile în care stau ascunși pirații și indienii.

În a doua parte, împotriva ironiei, mi-a plăcut o șosea curată ca într-un joc pe calculator („se gândește la viața de apoi (…) apoi la plăcuțele de înmatriculare/ca la inscripții pe pietrele de mormânt”) și o ușă galbenă și folositoare, care păstrează aceeași stare de suspans („cu zâmbetul pe buze a urcat cele câteva trepte/cu gândul la barbaria care avea să urmeze”); poezia ne aduce într-un cadru realist, ceea ce o face cu atât mai relatable, în special pentru un cititor de sex feminin.

În partea a treia, dați-mi voie să vă explic ce înțeleg prin asta, pornind de la ideea că „i s-a părut că-l caută și pe Dumnezeu: de El mă mai desparte doar un șir de coincidențe”, Lazurca ne oferă într-adevăr o serie de patru poeme despre aceste coincidențe. O secvență care oferă un soi de concluzie se află în a treia coincidență: „indianul mai rămâne în lumină/și nu mai e vânătorul/e un vițel fericit”.

Drept rezumat, avem de-a face cu decese, atmosfera de spital, starea de a fi urmărit din umbră, acel impending doom, iar totul culminează cu o extragere din toate aceste situații, dorința perpetuă de a reveni la starea de liniște pentru că „fatalitatea e (oricum) din ce în ce mai plicticoasă”. Poeziile care prezintă astfel de imagini sunt îmblânzite doar vag de scenele de familie, precum cea din după ce i-au găsit un pseudonim („e seară și tatăl/strîngându-i în cerc cu mîinile lui puternice/își începe rugăciunea/chipul lui se face mare/și ochii la fel/din ce în ce mai mari/ca niște butoane/care reglează intensitatea culorii/(piureul e galben și carnea în sânge)”) sau din capete („înainte de culcare citesc din capote/asta ajuta/ cristinei nu-i place”).

Lumea e oricum o idee proastă merită să fie citită cu asumare, cu notițe, de mai multe ori. Lazurca ne spune pe coperta interioară că acestea sunt „singurele texte pe care le recitea cu bucurie” și de aceea a dorit să refacă și să republice acest volum mai vechi – catchy, cu imagini suprarealiste pe alocuri și foarte bine închegat.