Ultima familie tradițională (2024) este cel mai recent volum de poezii scris de Andrei Dósa și publicat la OMG Publishing. Este genul de volum care necesită timp și răbdare chiar și pentru consumatorii frecvenți de poezie tocmai pentru că nu vrei să ratezi nicio imagine, niciun detaliu din povestea mai mare pe care ne-o spune despre rolurile sale: bărbat, soț, tată și, mai presus de orice, scriitor.

Cum am regăsit și până acum la Andrei, primim o întreagă narațiune spusă în glume, imagini din natură și elemente personale ascunse între două rânduri; știe foarte bine cum să expliciteze adevărul, creând totuși o aură de mister în jurul lui. Începe dinainte de nașterea copilului și culminează cu un lung poem care dă și titlul volumului. Ne prezintă astfel tot freamătul interior, angoasele și bucuriile, dorința de păstra o „legătură indisolubilă” și totodată cea de a se „cufunda în stele”, cum zicea Eminescu, în raport cu această etapă a vieții sale. Cel mai mult mi-a plăcut această sinceritate profundă care arată de fapt ce se întâmplă în spiritul oricărui om care devine părinte și încearcă să integreze noua funcție în sinele pe care îl cunoștea. Relația cu partenerul trece și ea printr-o inevitabilă transformare.

Andrei a încercat (și reușit în mod admirabil) să surprindă această metamorfoză interioară, cu părțile ei chinuitoare, lucrând mereu cu juxtapunerea dintre inocența copilului și vocile bine înrădăcinate în mintea de adult, care îți amintesc că lumea înseamnă și multă suferință. Am regăsit aici și acea dureroasă desprindere de sinele mai tânăr precum în Expectativa luminoasă, doar că tabloul se lărgește considerabil pentru a face loc grijilor despre soarta copilului și a moștenirii spirituale pe care i-o lasă („cândva o să înțeleagă el că lucrez la nemurire”). Pare că atunci când sinele tău este atât de expansiv și te-ai obișnuit atât de mult timp să fii singur în acel spațiu, devine dificil să relaționezi cu partea din tine care s-a materializat, luând cu el și vrutele și nevrutele – chiar dacă e „the cutest living thing in the world”.

Rubarbă roz cu miere este poezia mea preferată din volum. Într-o notă personală, îmi displace când văd oameni care devin părinți și se confundă perpetuu cu acest rol, uitând parcă de faptul că suntem infiniți și extrem de complecși. „Oricât de mult succes aș avea/abia aștept să rumeg în liniște și izolare” spune Andrei; acest întreg volum descrie cumva lupta interioară de a rămâne întreg, a integra și reintegra toate părțile din tine chiar și când o altă ființă depinde parcă de fiecare respirație a ta și îți simți spațiul interior invadat. „Divinizabil și interzis” sună în mintea mea precum „nemuritor și rece”, tot din Eminescu, pentru că eul liric se plasează deasupra tuturor acestor evenimente interne și face o inventariere.

Copilul e totodată prezentat ca o resursă, ca singurul lucru care îl animă, „rezervorul meu de izolare senzorială”; chiar dacă toți oamenii ne sunt oglinzi, trebuie să fie fascinant să te privești în ochii unui mini-tu. Nu în ultimul rând, există și o mare presiune, atât imaginară (preluată din cultură), cât și reală (gândul că vrei să fii diferit față de părinții tăi) atunci când devii părinte – Andrei o explorează cel mai clar în „All eyes on me?„. Pornind de la această presiune, ajungem la poezii precum „Imaterial„, unde este prezentată din nou pendularea dintre a face parte dintr-o „familie tradițională” și a vrea deseori să evadezi într-un spațiu în care să te regăsești, să fii din nou singur cu tine pentru câteva clipe măcar. În cuvintele lui Andrei, „să devii părinte înseamnă un nou început/e ca atunci când vidanjezi fosa septică”.

O altă poezie preferată este Somos como las flores, în care ni se spune o poveste ce aduce un insight foarte puternic – și părinții se vindecă prin inocența copilului, au nevoie de acest liant al jocului, de reamintire („avem nevoie de soare și ploi”). Andrei explorează în profunzime raportul dintre propriile moșteniri generaționale și procesul de filtrare necesar pentru a schimba tiparele în urmași. Am trăit de multe ori sentimentul de „impending doom” în poezii precum „Cu toții venim din dragoste, dar expulzarea a fost mecanică” („un tren luminat gonește în cercuri largi deasupra orașului/în curând o să devină un braț al fulgerului”) sau „Eliberare” („sunetul înscris în cercurile concentrice ale copacilor așteaptă să fie activat de furtună”); ca o mică glumă, acest volum îmi sună parțial ca o expectativă neluminoasă. Totuși, mereu e nevoie de câte o moarte, o zonă în care toate fricile tale prind formă, fie și la nivel imaginar, pentru a renaște într-o nouă versiune a ta.

Ca o ultimă idee, eul liric nu pendulează numai între apropierea și distanțarea emoțională față de ce înseamnă viața de familie („stoicismul matrimonial”), ci și între el și parteneră. Spune lucruri precum „ce-ar fi dacă ne-am iubi ca doi copii” în Adăpost precar sau „în fața altarului te voi reda ție însăți” în Ultima familie tradițională în timp ce avem referințe și la „foste iubiri… și dacă vreau să le ating/ascuns între perne cu ele/cu mâinile legate la spate/de fata de pension care știe mai bine” în Moderator animae sau „când ne hârjoneam în patul tău cât sufrageria (…) sentimentul că nu te mai pot răni (…) orfană este inima mea” tot în Ultima familie tradițională. Astfel de idei m-au dus cu gândul la cât de ironic este de fapt titlul volumului tocmai pentru că nu există așa ceva, un mod standard de a avea o familie, dacă o fi existat vreodată în mod autentic.

Acest du-te-vino pe multe planuri, cuvintele puse „cu penseta” (cum zicea un fost coleg din cenaclul de poezie din facultate), sinceritatea izbitoare și poate scandalizatoare pentru unii fac din Ultima familie tradițională un volum perfect. La nivel universal, cred că această reprezentare îi poate face pe mulți să contempleze asupra rolului lor de familiști și poate aduce chiar alinare părinților aflați la început de drum, care se simt confuzi între roluri.