Sunt convinsă că nu pot spune ceva nou despre „ecografitti„, volumul de debut în poezie al Ruxandrei Novac, publicat inițial în 2003. Cu toate acestea, poate că perspectiva unei persoane născute în ’98, care abia acum face incursiuni în lumea poeziei contemporane, poate încuraja mai departe la explorare, fiindcă auzim încă ecourile acestor versuri.

Imaginile sunt următoarele: București, aceeași Gară de Nord pe lângă care se strâng dependenți de substanțe și oameni fără casă, senzația că soarta României a fost deja decisă și nu putem spera la prea multe îmbunătățiri, mizeria din scări de bloc, din apartamente, singurătatea în inima unui oraș plin de oameni și golit de sensuri, doar vaga dorință de a evada, blazarea, ideea că „trebuie să muncești, trebuie să faci bani”, scârba crescândă, lipsa de alternative – toate din perspectiva unei femei trecute cu puțin de douăzeci de ani.

Cum aș putea să nu rezonez cu astfel de observații și stări? Chiar dacă m-am născut mai târziu și nu am trăit deziluzia venirii democrației la putere, deziluzia că s-a terminat cu traumele generaționale, cu foametea și torturile fizice și sufletești sau toată greutatea pusă pe „venirea mileniului trei”, când totul s-ar fi schimbat ca prin magie la 12 noaptea, mi-am trăit adolescența în același București care te umple cu putreziciunea lui. Zilele trec semănând mult prea tare între ele, oamenii își pierd chipul și parcă e o senzație de apocalipsă care coboară peste noi toți, dar am devenit maeștri în a o ignora. Foarte multe lucruri s-au schimbat, dar încă mai simți că îți dă valoare să fumezi un anumit tip de țigări – poate din alea rusești, cum îmi plac mie.

Eul liric al Ruxandrei doar prezintă lumea – nu trebuie să facă eforturi majore să o conțină pentru că „ce-i înăuntru, e și afară și invers”; nu vrea nimic, doar ne povestește despre toate acestea, și o face în versuri foarte puternice și comparații originale: „maturitatea și viața, adică/ mai multă sudoare și mai multe prezervative” sau „dacă deschidem brațele din ele/cad inimi și sticle golite„.

Înțeleg că diferența majoră dintre experiența mea la 20-something și a Ruxandrei este promisiunea (pe care eul liric o înțelege deja drept falsă, o tratează cu ironie) a tuturor modificărilor ce ar fi trebuit să apară odată cu intrarea în anul 2000; realitatea este încă alta. În schimb, impregnarea de acest mediu rânced ce se produce aproape fără voia ta, doar pentru că ești o ființă sensibilă care respiră, repetarea refrenului „nu am făcut nimic„, ceva mai adânc decât depresia descrisă de psihologi – ei bine, da, rezonez absolut. Din acest punct de vedere, Ruxandra și Cioran se pot ține armonios de mână, că tot m-am apucat să-l citesc recent. Împreună cu sinele meu de la 23, putem participa la o sinucidere colectivă (a ego-urilor numai).

Astfel aș descrie ecografitti: e lupta interioară dintre a te lăsa scufundat în gânduri de tipul „scârbă mizerie nu există altceva” și a găsi totuși mereu mici portițe de scăpare, lucruri vii care să te distragă într-o lume ce pare că te înghite ca un vortex, cum sunt fluturii pe care îi tot menționează. Nu știu unde voi găsi cheia să înțeleg și Alwarda, dar cu siguranță pricep de ce toți poeții respectabili mi-au recomandat-o pe Ruxandra; înțeleg de ce acest volum este de cult și îi descrie generația. O parte din mine își dorește ca imaginile descrise să aparțină doar trecutului – să ne mirăm citind aceste poezii – dar nu…