Prima mea întâlnire cu Diana are loc prin acest volum publicat inițial în 2009, când autoarea avea 25 de ani. Am căutat în mod specific să văd câți ani avea pe atunci tocmai pentru a-mi confirma sau infirma apropierea de vârsta și experiențele mele actuale. Frumusețea bărbatului căsătorit este un volum lung, ce detaliază o întreagă poveste de iubire și revenire către sine.

Volumul este împărțit în 3: Frumusețea bărbatului căsătorit, Atașamente și În căutarea propriului discurs. În prima parte, citim despre această dragoste interzisă, momentele ei importante și finalul. Mi-a plăcut de aici versul „mi-am tăiat părul – nu așa procedează neiubitele?” – cred că rezumă destul de bine procesul dureros de acceptare și transformare prin care trece o femeie în urma unei despărțiri. Eu sunt mereu avidă să citesc despre suferința din dragoste (suferința uneia dintre noi e a tuturor), așa că m-a încântat cel mai mult această parte.

În cea de-a doua parte este vorba despre atașamente atât în sens psihologic, cât și literal, deoarece eul liric trimic e-mailuri la care solicită să nu i se răspundă. Își ia un job, apoi altul; cunoaște un bărbat, apoi altul. Totuși, procesul psihoterapeutic în care s-a angrenat ne revelează că lucrurile nu stau deloc mai bine. E greu să ieși dintr-o asemenea iubire, în care ai dat totul și acum ești golit. Devine necesar să ne reconstruim, să ne (re)găsim propriul discurs.

Partea a treia este cea mai abstractă dintre toate; conține poezii în care ne desprindem din realitatea cotidiană, ne întâlnim cu personaje din basme, evadăm. Narațiunea se încheie într-un nou început sau cel puțin așa pare a fi, într-un soi de recadrare de tipul „dansează pe muzica pe care plângeai înainte”. Soluția nu este niciodată să arunci totul sub preș și să trăiești într-o scindare care de fapt nu îți permite să fii viu. Soluția este exact acest proces prin care trec majoritatea femeilor: boomul care te obligă să îți întărești simțul sinelui, chiar și împotriva voinței tale. Nu mai ai de ales.

Plăcerea resimțită pe parcursul lecturii a scăzut în intensitate până spre zero la sfârșit; am terminat-o într-o notă de iritabilitate, mi-am pierdut răbdarea pe parcurs. După cum spuneam, volumul este stufos, în ziua de astăzi se scrie mult mai compact și nu mă îndoiesc că lucrările mai recente ale Dianei sunt mult mai prietenoase cu spiritul. Nu mi-a plăcut pentru că a fost prea mult; poezii cu idei repetitive, menite să îți inducă aceeași spirală, aceeași cădere în abis a eului liric. Nu-mi displace deloc atunci când poeziile dintr-un volum spun o poveste clară, doar că a fost obositor să aflu toate detaliile ei.

Nu este cartea mea preferată, dar stilul Dianei mi-a atras cu adevărat atenția. Sunt curioasă în legătură cu felul în care scrie proză, simt că pe undeva avem mai multe obsesii comune decât pare.