Ceaikovski la walkman (2022) este cel de-al doilea roman pe care îl citesc de la Andrei Dósa, după Ierbar. Elementul comun dintre cele două este reprezentat de povestirile unui grup de prieteni, doar că acum ne întoarcem în liceu, în anul 1999, iar lucrurile iau o turnură mai dramatică.
Andrei Dósa mi-a restaurat încrederea în literatura contemporană. Nu mi s-a mai întâmplat de mult să îmi placă atât stilul de scriere, cât și subiectele abordate de un autor român din prezent. Nu numai că în Ceaikovski la walkman a scris blând și cursiv, dar a și abordat una dintre tematicile mele preferate din literatură: suferințele adolescenților, viețile lor interne atât de ample și pline de rollercoastere emoționale.
Despre capitole
În volum sunt patru capitole, scrise de perspective diferite. În „Maria ar fi putut să mă învețe” este vorba despre fascinația lui Andrei (personajul) față de o fată ce întruchipează un arhetip cunoscut în orice generație: pubera probabil neglijată de familie, care ajunge să aibă anturaje nepotrivite, diferențiindu-se astfel de toți ceilalți colegi de liceu prin „școala vieții”. În „Amalia ascultă Ceaikovski la walkman„, care dă și titlul volumului, este vorba despre un alt băiat din aceeași clasă care se îndrăgostește de soția profesorului său de șah. Suferința reieșită dintr-o astfel de situație imposibilă poate fi ușor prevăzută. În „O fată cuminte în banca ei” avem jurnalul Melindei care leagă o prietenie homoerotică cu o altă colegă de-ale ei, a cărei religie joacă un rol important în poveste. În ultimul capitol, „Yūrei își jelește iubitul” revenim la Maria și astfel aflăm deznodământul poveștii ei, cel puțin pentru acea etapă a vieții.
Lucrări similare
Cartea mi-a amintit atât de Scândurica lui Dan Miron, cât și de Girl from Mars a Tamarei Bach, o carte mai puțin cunoscută la noi pe care am descoperit-o anul acesta într-un anticariat; prima îmi amintește de Maria, întrucât în cartea lui Miron este vorba despre adolescente cu un anturaj la fel de decadent, una dintre ele sfârșind în mod similar, iar cea de-a doua îmi amintește de Melinda și relația ei imposibilă.
Ce mi-a plăcut
Am citit Ceaikovski la walkman repede și cu plăcere, iar fiecare nouă pagină a fost ca o surpriză. Mi-am dat seama încă o dată ce mult mi-ar fi plăcut să fiu adolescentă în anii ’90, deși multe dintre referințele menționate îmi sunt cunoscute (în special cele muzicale). Precum în cartea Mariei Orban, Oameni mari, am mai cunoscut puțin din Brașov prin intermediul experienței literare. Toate aceste aspecte m-au apropiat foarte tare de roman, ceea ce înseamnă că m-am putut conecta emoțional la situațiile descrise.
Nu este atât de greu pe cât aș fi crezut să separ experiența umană de experiența literară (am participat recent la o tabără susținută de Andrei la Toplița); mi-a plăcut romanul lui de debut și chiar și mai tare această apariție mai recentă. Universurile pe care Andrei le creează sunt cu siguranță unele pe care vreau să le explorez în continuare, cu foarte mult entuziasm.
Cristina Boncea 
Lasă un comentariu