Amurgul idolilor literari

Nu știu despre ce a scris Nietzsche în cartea lui – mă gândesc că despre renunțarea la Wagner și Schopenhauer. Eu vreau să scriu despre lovitura pe care am resimțit-o ieri, după ce am deschis una din cărțile tale la distanță de vreo șase ani după ultima.

Mă bucuram pe atunci pentru că eram la zi cu tot ce scriseseși vreodată. Nici soarele nu strălucea la fel de puternic cum strălucea geniul tău în mintea mea. Jur că tot ce simt față de tine acum se regăsește în „Cazul Wagner” și, cu precădere, în scrisoarea imaginară pe care am conceput-o între acești doi oameni geniali pentru revista Amfitrion. Acolo am zis așa:

„De atunci am știut că trebuie să-mi continui definitiv drumul fără tine, fără a te avea la căpătâi ca un părinte spiritual a cărui validare mi-o doream atât de mult. Punând acum cap la cap momentul când am căzut sub fascinația operei tale și cel în care vraja s-a destrămat, făcându-mă să te văd în adevărata ta formă, nu mi-e clar unde intervine iubirea și unde dezgustul preia controlul. Poate că suntem deja departe de iubire și de ură”

Cristina Boncea – Nietzsche către Wagner /35

În jurnalul meu, ți-am scris adineauri o altă scrisoare plină de patimă, însă nu vreau ca aceea să ajungă vreodată sub alți ochi, fiindcă m-am exprimat într-un mod care are sens doar pentru mine. Pe de altă parte, simt nevoia să marchez revelația dureroasă pe care am avut-o atunci când am încercat să mă reconectez în primul rând cu partea din mine care rezona atât de puternic cu tine. Partea rănită și fără speranță.

Nu vreau decât să trimit un gând în univers, să pun o piatră de hotar între ce știam până ieri și ce am aflat: este în regulă ca idolii tăi să îți rămână mici – la fel cum este în regulă să lași în urmă orice om din viața ta care nu mai este benefic evoluției tale. În cazul nostru, a fost invers. Tu ai decis să mă alungi, iar acum sunt recunoscătoare pentru acest fapt. Deși nu cred că voi avea vreodată acces la universul tău interior, cum nu am avut niciodată, ruptura noastră a avut un puternic ecou pentru mine de-a lungul anilor. Totul până ieri.

Când am deschis cartea ta, pe care în trecut aș fi considerat-o sfântă, cuprinsă de iluminare din care mă puteam hrăni și eu câte puțin, am găsit încheierea pe care o căutam. Acel lucru care mi-a permis să mă desprind în sfârșit și definitiv de tine. Am simțit diferențele dintre noi atât de clar marcate, încât nu am putut decât să mă bucur pentru cine am devenit – un om, o scriitoare distinctă de tine.

Nu știu dacă ai înțeles cu adevărat felul în care te vedeam. Știu că și tu m-ai văzut, cel puțin o dată, ca fiind ceva de valoare pentru sinele tău. Dacă nu ai fi existat, eu nu aș fi fost aici, probabil literalmente. Tu ai deschis calea pentru ca eu să mă pot ridica de lângă moarte – moartea spirituală, pe care o disprețuiești și o judeci atât de puternic. Uneori, o astfel de moarte este inevitabilă pentru a te naște din nou.

Cred că abia acum am integrat ce ai fost pentru mine. Abia acum, când am văzut și lumina, și întunericul, la care eram oarbă. Este în regulă ca idolii noștri, din care ne-am hrănit și am luat lumină, să se odihnească în amurg și să dispară odată cu venirea dimineții. Din fericire, avem tot dreptul să trăim mai multe vieți într-una singură.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: