Articole etichetate cu: poveste

„Acea dezamăgire”

Nu am mai scris de foarte mult timp ceva așa că m-am gândit să postez aici acest scurt eseu despre iubire.

Acea dezamăgire…

De dimineață m-am trezit iluminată. Nimic nu contează cu adevărat, nimic nu trebuie să rimeze, totul e un întreg: cu sau fără tine. Ziceam deci, despre acea dezamăgire. Când îi privești cu drag, cu patos, și realizezi că sunt doar niște furnici de care ți-e milă, pentru că viețile lor vor fi scurte și lipsite de ceva grandios. Dar ei nu știu că sunt furnici și uneori ești și tu confuz. Ce-i drept, când ești lângă ei, lumea se vede și ea mică. Și apoi te ridici în picioare și parcă tot ai fi vrut să rămâi jos. Dar nu poți, nu ești.

Cum scapi de drag?

Te gândești că sunt dulci și buni de mâncat, nu mai sunt furnici, acum sunt pufarine. Te gândești deci că îți poți permite o sută de macarons pe zi și totuși, uneori pufarinele sunt mai dulci. Firea umană… De ce uneori trebuie să ne coborâm… de ce uneori ne place și tânjim să fim și noi așa, furnici mâncătoare de pufarine, zi de zi de zi…

Există o atracție și în asta, o dependență. E o distracție, poate chiar inspira. Dar atunci când faci totul doar pentru a-l pune într-o poveste, exact ca viața umană a lui Iisus Hristos… cu el e aceeași problemă. A venit cu un scop printre cei mult mai mici ca el. Le-a schimbat viețile, i-a tulburat pentru totdeauna. Le-a pus o mână pe creștet și s-a rugat pentru ei, așa cum și noi am făcut  cu oamenii care ne-au dezamăgit prin puerilitatea lor. Și apoi el a urcat la cer cum noi urcăm sau chiar revenim în lumea noastră spirituală, unde suntem noi împotriva lor… de fapt, noi pentru ei. Noi știm deja cum stau lucrurile, dar mi se pare atât de greu să îi faci să înțeleagă. Și într-un fel, ne sacrificăm și noi în numele unei lumi mai bune, rupem bucăți din noi și le oferim sângele și corpul nostru astfel.

Și ei ce fac?

Deschid bine ochii, se minunează, după care îi închid la loc, ca și când nu s-ar fi schimbat nimic. Și pe noi ne doare, fiindcă am muncit. Pe ei nu-i doare nimic, doar dacă ar înțelege la ce se uită i-ar durea. Ar simți durerea lumii toată pogorâtă peste ei și ar fi deja îngropați în lacrimi, cerând iertare tuturor și nimănui. Pe brânci, ca și noi, deseori. Dar ei nu fac asta… rămân furnici… mereu au impresia că trebuie să facă ceva, că acesta e rolul lor, să aibă o destinație de la care să se întoarcă acasă, mereu și mereu. Ceea ce pe noi ne dezgustă și ne îndepărtează.

Dar noi trăim din artă, amintiri… Noi ne hrănim cu toate sufletele pe care le-am atins vreodată, printre care și ale lor. De aici apare dorul. De aici apare frustrarea că acei oameni nu vor fi niciodată mai mult decât i-am simțit noi că sunt. Și e și asta o durere. Poate chiar n-am schimbat nimic. Iar în formele noastre reale, nici nu ne văd. Așa că rămâne doar să ne iubim între noi, dar asta e mult mai greu decât pare. Ne vom înnebuni reciproc și vom muri cu celălalt la gât. Vom crea universuri noi și apoi ne vom plictisi de ele și vom face altele, diferite. Ne știm metehnele. Zâmbim și o luăm de la capăt. Tocmai de asta, fiindcă știm unde am ajunge unul cu altul. Dar cu ei, niciodată…

De asta ni-i dorim.

Sunt misterele noastre, cei ce ne fac să ne simțim vii tocmai când începuserăm să ne simțim monotoni în superioritatea noastră. Ei sunt cei care spun “lumea e și altfel; și proastă, și fără sens, și rea”. Răi suntem și noi, dar în principal cu noi înșine. E un fel de autodistrugere. Vocile din capul nostru ne spun să o facem și așa sfârșim să scriem despre iubirile noastre puerile, cu furnici mâncătoare de pufarine. Iar am rimat, dar așa e oricare poveste cu ei. Rotundă, de la un cap la altul. Dar pe noi ne schimbă, fie și numai prin a ne întrista. E un întreg proces, exact ca romanul Ion. Sunt atâtea de spus și niciuna nu-și are rostul.

Acea dezamăgire…

Ni se întâmplă iar și iar pentru că suntem teribiliști. Vrem să simțim totul în cea mai pură formă, pe când dacă ne-am rezuma la cei ca noi, am simți doar o fericire beată și continuă… Noi vrem frustrare, nervi, răzbunare. Vrem să dăm cu pumnul în perete. De aceea ne îndrăgostim uneori de furnici. Ne fac să râdem și să plângem în același timp și mereu știm cum se va termina povestea. Pe noi ne ajută, ne inspiră. Ei doar deschid ochii, se minunează, după care îi închid la loc.

 

Anunțuri
Categorii: cărți, personal | Etichete: | Lasă un comentariu

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: