Articole etichetate cu: film vs. carte

Film vs. Carte – Cimitirul animalelor

Am urmărit acum câteva ore filmul făcut în 1989 după cartea Cimitirul Animalelor de Stephen King, în original numit Pet Sematary. Am fost foarte încântată de la bun început de atmosfera sinistră și de faptul că cimitirul a fost prima imagine pe care am văzut-o reprezentată în film; coloana sonoră este categoric unul dintre cele mai bune elemente ale producției.

Membrii familiei Creed au fost prezentați foarte repede după aceea iar venirea lor la noua locuință are loc exact ca în roman. Jud Crandall din film este exact ce mi-am imaginat că va fi, de la aspectul său fizic, la modul stâlcit de a vorbi. Singura problemă pe care mi-a creat-o acest film, care i-a diminuat, după părerea mea, asemănarea cu romanul, a fost actorul care l-a jucat pe protagonist – Louis Creed. Deși orice altceva, de la aspectul celorlalte personaje la mediul înconjurător, a fost exact ca în imaginația mea, pe Louis mi-l imaginasem mai în vârstă și nu atât de arătos, de parcă ar fi fost menit să joace mai degrabă într-o comedie romantică decât într-un film horror.

Din film au fost tăiate foarte multe detalii nesemnificative, așa cum mi-aș fi dorit și de la carte (ex.: soția lui Jud, prietenul de la muncă a lui Louis, etc). Producătorii au mers direct la obiect și au urmat firul logic al acțiunii descrise de King, adăugând chiar și niște elemente ajutătoare, foarte bine gândite (precum apariția continuă a lui Pascow pentru a explica vocile din capetele personajelor). Chiar și scenele sângeroase de la final au fost reprezentate foarte bine conform romanului și nu am nimic de reproșat din punct de vedere artistic scenelor pe care producătorii au decis să le păstreze din povestea originală.

Așadar, dacă un alt actor, cu o față mai serioasă și ochi mai profunzi ar fi putut să-l joace pe Louis Creed, această adaptare ar fi fost în totalitate perfectă; bineînțeles, nu a putut reprezenta pașii căderii în abisul nebuniei descriși de Rege, deci nu s-ar fi putut spune că e mai bun decât cartea, chiar și în aceste condiții. Detaliile au fost la locul lor, însă, și sunt curioasă să aflu ce se întâmplă în continuarea cinematografică din anul 1992. Prezența lui Church a fost delicioasă pe tot parcursul scurtului film și sunt nerăbdatoare să văd ce alt animal diabolic își va face apariția în următorul film.

Anunțuri
Categorii: cărți | Etichete: | 1 comentariu

Film vs. Carte – Molly Moon and the Incredible Book of Hypnotism

Așteptam acest film de ani buni, cred că de când am citit cartea. Luna asta mi-am reamintit de el, după ce am citit volumul doi al seriei Molly Moon și am fost surprinsă să văd că în sfârșit a apărut. Primul volum al seriei rămâne cea mai magică, mai dreamy carte pe care am citit-o până acum. Iar filmul categoric a meritat așteptarea, a fost exact ceea ce îmi imaginam eu și mai mai mult.

Actrița care o joacă pe Molly e incredibilă, e perfectă și foarte frumoasă. La fel și actorul care îl joacă pe Rocky, mi s-a părut potrivit pentru rol de la prima vedere. Acești doi copii sunt orfani iar cea in charge de la orfelinat e o femeie foarte rea. Molly Moon descoperă o carte despre hipnotism și așa pornește în aventura vieții ei, schimbând lucrurile atât pentru ea însăși cât și pentru restul copiilor de la orfelinat… Ceea ce e minunat la acest personaj e că nu se lasă furată de vise puerile și își pune mereu prietenii pe primul loc. Face greșeli, dar își dă mereu seama de firea oamenilor, îi poate ierta, îi ajută. Vede binele din oricine și îi face să intre în contact cu el, prin ochii săi verzi și hipnotici. Nu cred că s-au schimbat foarte multe lucruri în film însă pot să mă înșel, având în vedere că am recitit cartea acum câțiva ani. Am impresia că cel care a răpit-o pe Petula, câinele lui Molly, nu devine un om bun din proprie inițiativă ci este hipnotizat în acest scop – în carte. În film, acesta realizează cu propria-i minte neafectată că nu este pe drumul cel bun. Davina Nuttel este puțin altfel decât mi-am imaginat-o dar producătorii au făcut o super treabă de genul Hannah Montana, atât cu Davina cât și cu Molly, care îi ia locul pe micul ecran pentru o perioadă scurtă de timp. Ador la nebunie peisajul din jurul orfelinatului din Briersville. Îmi plac foarte mult cântecele improvizate ale lui Rocky. Cred că filmul a fost ceva mai puțin dramatic decât cartea, căci situația s-a redresat la timp de fiecare dată. Am trăit fiecare scenă cu bucuria unui copil, chestie de care nu mai credeam că sunt în stare. Petula e cu adevărat un câine superb, așa cum e descris și în carte. Nu cred că-mi va ieși prea ușor din minte chipul lui Molly din film și reclama de la Qube. Această fetiță aspiră la o viață mai bună, desigur, și își dorește să fie faimoasă… Ajunge repede la o altă concluzie și realizează că nu în acest fel vrea ea să-și utilizeze puterile hipnotice. Recomand atât seria de cărți cât și acest film, îmi pare tare rău că nu e așa de hype-uit pentru că din punctul meu de vedere, e mai bun decât orice film de la Disney pentru copii și au mult mai mult de învățat din el. Nu i-a lipsit nimic și mi-aș dori tare mult să se mai facă filme bazate pe celelalte cărți din serie dar slabe șanse.

Cred că este un film pe care îl voi reurmări cu plăcere pe viitor, căci conține toată nostalgia de care sunt în stare și mă simt exact ca atunci când aveam poate zece ani și descopeream cartea pentru prima dată.

Categorii: cărți | Etichete: | 2 comentarii

Film vs. Carte – Dorian Gray

Filmul mi s-a părut mult mai bun decât cartea, deși au fost câteva lucruri modificate. În primul rând, Dorian Gray arată exact așa cum mi l-am imaginat. Scenele care au fost scoase și înlocuite cu altele erau considerate destul de importante în carte însă nu pot să mă plâng de reprezentările vieții hedoniste trăite de Dorian, de toate cadrele cu femei, băutură și alte distracții, cât și de interpretarea impecabilă a acestui personaj.

Într-adevăr, Dorian este un om fără inimă și în film și datorită acestuia am reușit să văd cum Lord Wotton nu era decât inițiatorul ideilor duse de Dorian la un cu totul alt nivel. Consider că anumite lucruri nu au fost explicate suficient de bine în carte și am reușit să le înțeleg din film. Scena mea preferată a fost sărutul dintre Dorian și Basil, pe care am tot așteptat-o și pe parcursul romanului deși probabil era imposibil să regăsesc așa ceva în anul 1890, când a apărut romanul. În general, morțile personajelor au fost modificate, mai puțin finalul protagonistului, care este o scenă pe abia așteptam să o văd reprezentată și consider că filmul nu mi-a înșelat așteptările. Pot asemăna această producție cu cea realizată după filmul Lolita, ultima apărută pe piață, căci și în cazul acelui roman, nu am reușit să mă dumiresc prea bine ce se întâmplă iar ecranizarea a lămurit lucrurile pentru mine într-un mod mult mai captivant. Desigur, nu pot da întru totul vina pe autor pentru că nu m-am prins eu de anumite subtilități din opera sa, însă pot pune asta pe seama anului în care trăim și felului în care sunt scrise cărțile astăzi, având completă libertate de exprimare și fiind obișnuiți să primim detalii șocante fără niciun fel de înveliș exterior.

Revenind la film, mi-a plăcut că nu a început exact ca în carte, ci cu una din crimele comise de Dorian, astfel încât să nu mai trebuiască să ne lăsăm păcăliți de chipul său frumos și tânăr. Schimburile de replici dintre personaje mi s-a părut combinația perfectă dintre citatele din carte și amprenta scenaristului care le-a conceput, păstrând exact atât cât trebuie după părerea mea. Mi-a plăcut mult să văd discrepanța dintre Dorian și vechii săi prieteni, când acesta revine în oraș la vârsta de patruzeci de ani, arătând la fel ca înainte de a pleca. Mi s-a părut că personajul lui Henry a fost mult mai dramatic decât ar fi fost necesar, având în vedere că el ar fi trebuit să fie modul după care Dorian a fost croit; a avut prea mult sentiment față de omul care se prezenta la început a fi, la fel de indiferent și rece precum Dorian pe aproape întreg parcursul vieții sale. Mi-a plăcut pariul pus între Dorian și Henry la petrecerea de debut în societate a tinerei fete, cu a mamă căreia Dorian s-a culcat chiar pe patul sub care stătea ascunsă, așteptându-și rândul. A fost o scenă macabră, strigătoare la cer și plină de păcate, la fel ca Dorian.

În concluzie, aș recomanda mai degrabă urmărirea filmului decât citirea romanului, care mi s-a părut destul de șters comparativ cu această producție, deși povestea sa rămâne încă una dintre marile opere literare de până în prezent.

Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: