Teodor Dună ne duce în centrul apocalipsei, pe urmă ne extrage și ne aruncă în amintiri, wishful thinking & criza trecerii timpului. Amicii lui (sau ai noștri?) sunt ventrilocul, câinele negru viu & mort, femeia când frumoasă, când urâțică, dar oricum tristă, Mefistofel, Melpolmene și, în general, umanitatea ca turmă de porci încă vii în cârligele măcelarilor. Războiul a devenit o caricatură, planeta a fost înghițită de o gaură neagră, dar, de fapt & de drept, poetul este cel care se extrage în cele din urmă pe sine din tot acest haos. 

Încă de la început, un dublu plan: suntem când sinele care vede totul de deasupra, când omul chinuit de toate suferințele existenței: de la procesul de îmbătrânire & senzația de a fi devorat de viu la regretul de-a nu fi vorbit cu o anumită femeie. Există un examen al vieții, care e o farsă a hazardului, și o pendulare între milă & cruzime față de alte ființe; oare paingul din camera lui Dună și a lui Manasia or fi fost prieteni? Totul e îmbrăcat în carne în flașneta babel: carnea care se răcește, foamea de carne, carnea deasă, carnea înghețată, carnea disperată. Se simte o dorință de lepădare, dar și de păstrare agresivă a învelișului care ne desparte de lume – granița dintre noi și ceilalți.

Vocea care ne poartă prin acest tărâm carnavalesc aflat în paragină se tânguie perpetuu: e minunat fără nici măcar o urmă a omului, iar în altă parte: cum să mai îndrăznesc să vorbesc după ce zic om. E o critică a antropocentrismului care își asumă totuși ambele versiuni, întocmai cum a făcut Dună în cele două poeme-oglindă, Un corp înfrânt și Un individ aproape impecabil, prin care ne coboară din nou într-un cotidian neafectat de furia universului, în care doi bărbați își admiră reciproc viața și moartea. 

Poate ce caracterizează cel mai bine volumul este senzația de suspendare. Nu de puține ori suntem în pielea cuiva care atârnă de un stâlp, printre cabluri și metale ruginite; aici este atât decadența lumii, cât și pauza pe care ne-o luăm în mod necesar când nimic nu mai are sens. Timpul se oprește și putem observa altfel mersul lucrurilor – sau ne putem ucide vecinul cu un ciocan. Putem deveni un burete de vase sau putem sta sub o masă care suferă de plastic; ne contopim cu zeii, jivinele, un copil nenăscut. Ce faci când flașneta care punea lumea în mișcare nu mai cântă? Visezi la un paradis pierdut, în care oamenii (vii & morți) se bucură pur și simplu. Teodor a scris aici un manifest, o rudă nu foarte îndepărtată a Biochariei lui Mihók Tamás. Dacă în cea din urmă ne este clar că Pământul a fost recreat sub altă formă în alt spațiu, autorul flașnetei mai lasă totuși câteva bule de aer în care să ne gândim mai bine la ce-am făcut. 

Amintind mult și de povestirile din irealitatea imediată a lui Blecher, volumul scoate la iveală atât pulsiunile umane cele mai primitive, cât și dorințele cele mai înălțătoare de a recrea un colectiv benevolent, unit, în absența logosului păgubos (fără epilepsia cerului și a pământului, un nou început, o altă placentă). Moartea nu este o temă centrală, ci un mediu prin care ajungem la o altă parte a sinelui – fațada întunecată care a condus inițial la acest scenariu al destrămării. Cu toate astea, nu e vorba nici despre mizerabilism. Teodor a conturat mai multe portaluri spre lumi paralele care să ne satisfacă foamea intrinsecă (foamea mea s-a revărsat în ceilalți și a rămas acolo cât am vrut eu, omul), care, totuși, nu umplu golul. În final, acest sine trebuie să moară, oricât de tentant ar fi să-și manifeste întreaga putere, ca Pământul care câștigă în cele din urmă lupta cu soarele. 

Poemele se citesc ca proze scurte, câmp lexical infernal, invitații trimise & anulate la apropiere și îndepărtare, o perpetuă pendulare între lumi, situații & dorințe. Teodor Dună a descris aici sigiliul condiției umane în termeni pe alocuri grotești – fără să certe pe nimeni, doar cerând ascultare (DE CE TE MIRI?). Rămâi cu impresia că e bine să se mai strice flașneta uneori.

---

stau în corpul meu ca pe un morman de animale ucise
măcelarul cântă. chirurgul patinează. copilul conduce o basculantă.
într-o zi te voi vinde sau te voi înțelege

ochii ei sunt două haite de lupi
prinse într-o imensă avalanșă
detonez pădurile de panouri publicitare

senzația că te-aș putea gâdila
pupa decapita invita la o bere sau într-un subsol cu cârlige
oasele calcinate ale sclavilor lângă casa de amanet
cadavrul unui föhn stricat

câinele care m-a pus să trăiesc de câte ori a fost nevoie
câinele care m-a aruncat în râșniță
ai gura plină de vată și plastic

când eu ucid
se mai rămâne cumva în viață.