Pe Emanuela am ascultat-o la Dr. Nicu, în Brașov. Am înțeles că în Și noi dansam în plase de lumină și ace (2025, OMG) este vorba despre procesul maturizării, cuvânt pe care îl repetă în mod ritualic. Citind acasă, am gândit că atâta frumusețe feminină am mai văzut doar la Mădălina Căuneac & Svetlana Cârstean.

Când Emanuela scrie despre America, ne teleportează în America; când descrie amintiri dulci sau crude din copilărie, acolo suntem și noi. Auzi mașinile care zbârnâie pe lângă drum, vezi lumina care se reflectă în cupa de cristal cu înghețată. Cred că dacă volumul ar fi în engleză, NYT Bestseller ar scrie pe el. „Ne îndrăgostim să le arătăm celorlalți cine suntem/un vernisaj, o mare petrecere, un spațiu al splendorii pe care îl deschidem o dată pe an, o dată în viață/un eveniment al lumii, o raritate” – piesele din expoziția ei sunt numai crème de la crème.

Textul de la pagina 18 reprezintă una dintre coroanele volumului: „despre toate aceste amintiri, cărora dacă le-ai da drumul, ar vâna ca tigrii pe străzi/tu nu poți să spui nimic, ești clasă privilegiată, taci”; putea fi la fel de bine scris de Lana del Rey, care a împlinit recent 40 de ani. Există o anumită putere de introspecție în această tipologie de femei: poete, așadar, veșnic între lumi, sărind dintr-o bulă a existenței în alta, ca zânele în flori. Emanuela este o astfel de zână, ne prezintă vernisajul ei întocmai.

„Fetița se prinde de tiroliană și țipă încântată/Băiatul se prinde de tiroliană și țipă încântat (…) bombele, prăbușirea/la sute de kilometri distanță” – această juxtapunere în aparență simplă definește într-o oarecare măsură volumul; plin de salturi, pe un ton blând, contemplativ: „vremea noastră – tărâmul interzis din tinerețe-fără-bătrânețe-și-viață-fără-de-moarte”, „a început să mă intereseze frumusețea când/inocența s-a făcut iepure și-a luat-o la goană”, „norii ți-ar fi amintit de vara când poate te rugai/de mine să te las la gârlă”.

Toate aceste postcards pe care Emanuela ni le oferă cu privire la trecerea timpului (mai ales în corpul unei femei, cu standardele sociale impuse unei femei), în special în prima parte a volumului, au un iz de înțelpciune budistă, completă acceptare a fluxului. Mai departe, ni se permite să privim și prin tăieturi, ca într-un scrapbook de inspirație grunge: „stăteam cu toții pe scaune/cu lumina care ne izbea fețele, faianța/și doar iepurele/se mișca prin casă, făcea tumbe, vâna șopârle”, „ai scăpat de moarte sigură/RMN-urile, INR-urile/sindromul post-traumatic”.

În baza experienței de până acum, un volum fie e alcătuit cronologic, ca o poveste clasică, fie din piesele de Lego pe care le menționează Emanuela; munca se împarte atunci între poet și cititor, lucrează împreună la desăvârșirea acestei construcții. În ambele cazuri, trebuie să existe mereu un fir roșu care leagă poemele. Am stabilit deja că aici este vorba despre conceptul de maturitate („vom fi iar copii/trupușoare suspendate în aer/peste care viața aruncă năvoade/iar noi vom dansa în plase de lumină & ace”). Totuși, există și un fir de aur care se suprapune, împletindu-se, făcând ceva mirobolant din această lucrare.

„Viața netedă ca o plantă/pe care nicio plată cu ora nu mi-o va aduce vreodată (…) după 40, nopțile mi-au devenit sacadate, nu de la mers în club-plâns de copii-sex-NU/nopțile s-au frânt ca paiele” – la pagina 36 vorbește despre inventarea unor tehnici literare suficient de conținătoare pentru insomnii; ritmurile interioare care se pot observa în aproape oricare poem nu par a veni dintr-o strategie, ci sunt exact acest lucru: ritmuri interioare, proprii, autentice.

În a doua parte, urmează o reconstrucție, o redefinire a vechilor termeni („o lume în sfârșit pacificată”, „acest nou limbaj al iubirii”, „acest nou vis al maturității”). O temă subtilă este reprezentată de învățământ & educație, atât în sens profesional, cât și un fel de autodidaxie – de parcă ai relua alfabetul potrivind altfel literele, în acord cu versiunea ta curentă („și cum în dragoste îți ascunzi tatăl cel mort/despre asta aș fi vrut să învățăm atunci”). Tot spre final, tonul devine din ce în ce mai grav, un fel de punct culminant: „dar nu mașinile au fost, nu AI-ul/năruirea a venit altfel de cum decretau/manualele”, „fericirea e posibilă, mamă/nu e semn de nebunie/nu e nevoie de ambulanță și nici/nu mi s-a făcut rău”.

Până la final, ni se dezvăluie o femeie liberă, supraviețuitoare, nu fără sechele. Volumul se încheie cu o scrisoare către Sylvia Plath („tu o cauți pe fata care/într-o zi oarecare a scris primul poem”), o influență puternică pentru majoritatea poetelor contemporane, un punct de referință nu doar din punct de vedere liric. Cu alte cuvinte, volumul Emanuelei este o mantie caldă, pe care și-a oferit-o mai întâi sieși. Mi se reîntărește de aici credința că este suficient să ne oferim nouă înșine lumea pentru ca lumina ce transpare să îi încălzească și pe ceilalți.