Satao (2020) este un volum care se remarcă prin câteva poeme bune, majoritatea scrise într-un registru grav, în cel mai bun caz melancolic.

Satao este numele unui elefant care a fost ucis de braconieri „pentru a potoli cererea avidă de fildeș din țări îndepărtate”; această temă, a sacrificiului exagerat în schimbul recompenselor mărunte, reunește într-un fel poemele din volum. Scenele cotidiene din București – taximetriști furioși, aglomerația de la Obor, roata de la orășelul copiilor – sunt trăite din perspectiva celui care „nu are unde se duce”; este, așadar, un moment de tranziție, când analizezi ce s-a întâmplat până în punctul în care te observi și începi un nou ciclu.

Încep să mă întreb ce fel de teme de lucru se dau la workshopurile de la Savârșin; înainte de Satao, am citit Dmitri:genul cinic (2015), unde apărea imaginea fetiței obeze care împingea o minge uriașă într-o livadă de pere, iar aici, la Radu, un copil împingând un pepene pe stradă – în poezia intitulată Săvârșin. „Jumătate din ce-am făcut am făcut ca să nu mai fac altă dată” zice el în Adi, unul dintre poemele mele preferate; cred că poartă în el aceeași retrospectivă a punctului de cotitură, revelant și necesar mai ales atunci când ai trăiești în „lumea aia modern-fracturată”.

Mi-a plăcut jocul din Coarne bourești: un clip cu vidre plutind pe apă la soare de care nu știi să te bucuri fiindcă ești obosit; cazi într-un hău personal din care frumusețea (iubirea) te poate aduce înapoi până în punctul în care „ce te oprește să-i cânți” unui melc de pe stradă? O relație la distanță de sute de kilometri pe care adormi numărându-i este de asemenea descrisă aici; cu sau fără legătură, s-a obținut frumosul poem Festival în pădure, scris dintr-o perspectivă feminină („și mă fut în privirea ta rezervată/am fost o campioană între campioane/de fiecare dată când ai spus de fiecare dată/nu te mai cred, mă simt terminată”) – aici nu m-a deranjat deloc rima.

Ca un rezumat, Satao este un volum accesibil, poate prea accesibil; observând totuși câteva poezii și imagini încântătoare, mi-am dorit să se continue în aceeași manieră. De multe ori, fie din cauza rimei des utilizate (care parcă îți supune creierul să mergi într-o direcție fixă atunci când scrii), fie din lipsa unei explorări mai aprofundate (care conduce către utilizarea unor imagini „de suprafață”, banale), își pierde din strălucire. All in all, conturează un univers arhicunoscut, aproape mizerabilist, pentru care avem nevoie de noi unghiuri de observație.

tl;dr: aș fi vrut ceva mai grandios în baza suferinței descrise.