Nu mă întrebați pe mine dacă tinerii din ziua de azi mai citesc; aproape toți dintre cei printre care am stat citeau. Opinia generală și anumite statistici ușor de pus la îndoială este că oamenii din ziua de azi nu mai citesc (la fel de mult precum înainte de dezvoltarea tehnologiei). Pe tema asta nu am suficiente informații, dar sunt sigură că exista o discrepanță majoră între mediul urban și cel rural; analfabetismul era la cote mari și acum jumătate de secol, știu din propria familie că mai ales femeile nu erau lăsate să meargă la școală.

Ce mai înseamnă să citești? Am militat acum ceva timp împotriva ideii că „cititul te face mai deștept”; o susțin în continuare. A pornit de la comunitățile de cititori formate în general în jurul romanelor de duzină din afară. Pe noi ne interesează să fie citiți contemporanii români, astfel încât literatura română să aibă continuitate; nu e suficient că autorii se citesc între ei și, maxim, sunt promovați în comunitățile studenților la Litere. Ne interesează ca „tinerii din ziua de azi” și nu numai să cerceteze și alte domenii, cum ar fi antropologia culturală, de exemplu. Când ne supărăm că nu se mai citește, nu ne referim la cărți romantico-erotice și fantasy-uri scoase pe bandă, fiindcă nu acolo e literatura.

Îmi permit să fac această afirmație: chiar nu acolo e literatura, deși înțeleg rostul existenței unor astfel de cărți; literatura poate fi și divertisment. Pe noi ne doare însă această trecere de la substanță la aparență care distorsionează percepția asupra culturii (pop-culture e tot culture, dar nu e tot ce este). Eu cred că problema principală o reprezintă filtrele perceptive ale oamenilor în general și voi elabora în continuare.

Perspectiva din care vorbesc: una bucată copil pasionat de literatură care împrumuta ce îi stârnea curiozitatea de la bibliotecă (cărți din seria Narnia sau Goosebumps) transformat în adolescent pasionat de scris care debutează devreme, fără repere sau vreo formă de mentorat literar (de unde așa ceva, profesorii de română trebuie să își rupă din timpul lor pentru cenacluri, feedback ș.a) ajuns în sfârșit student la un master la Litere – dar nu orice master, ci într-o școală cu tradiție, cu îndrumători hotărâți să o continue și să păstreze pe cât posibil normele de calitate stabilite de fondatori.

Aici se întrevăd deja două direcții: cea de cititor pasionat și cea de scriitor; o voi lăsa pe cea de-a doua deoparte, fiindcă nu ne interesează aici. Din pasiunea mea pentru citit, am ajuns să urmez modelul altora, foarte popular prin anii 2010, de a scrie recenzii de cărți pe un blog literar, de a promova cărțile prin diverse mijloace media. Tot fără repere, tot fără să știu ce și cum se face, doar imitând modelul românesc copiat la rândul său după cel din afară (book hauls, wrap ups etc.); sunt sigură că toți am făcut acest lucru cu bună credință, din dorința de a împărtăși pasiunea noastră pentru lectură. Urmăritorii erau deja oameni interesați de acest domeniu, deci mă îndoiesc că am reușit să avem un impact prea mare asupra cititorilor din statisticile naționale.

Unde vreau să ajung: până n-am participat la cursurile acestui master din cadrul Facultății de Litere, pot spune că am citit orbește. Nu îmi era clar ce criterii să urmăresc, din ce unghi să privesc până nu am preluat (direct sau indirect) modelul de la profesorii mei. Am citit sute de cărți ghidată de intuiție, mi-am format opinii despre ele fără să țin cont de contextul publicării lor; nu e ceva greșit în sine, nu înseamnă că orice cititor trebuie să aibă și studii în domeniu. Ce spun eu e că nu e suficient nici măcar să citești cărți, în general, dacă nu știi ce să preiei din ele. Poți ajunge să citești degeaba și, cum ar spune maică-mea, „decât să muncești degeaba, mai bine stai degeaba”. Mi se pare complet adevărat.

Facem și distincția: ne supără că oamenii nu citesc sau că nu se vând cărțile? E o chestiune de principiu sau economică? Din nou, vom lăsa la o parte a doua variantă, eu despre principiu vreau să vorbesc aici, despre ideea că ne ducem de râpă și ucidem cultura, pierdem moștenirea lăsată în urmă de intelectualii secolelor trecute. Ar fi extrem de trist să se întâmple acest lucru, mai ales când capeți o oarecare imagine de ansamblu asupra istoriei literare de-a lungul timpului. Nu mă apuc (iar) nici să critic școala pentru felul în care îndepărtează adolescenții de literatură.

Eu cred că oamenii nu citesc fiindcă nu știu de unde să înceapă. E puțin ca mersul la psihoterapeut: te vulnerabilizezi, dai o șansă unuia și, dacă te dezamăgește, renunți cu totul la proces. Nu-i vorba că nu se promovează cărțile „bune”, de substanță, aparițiile recente ale autorilor români contemporani (nu cât ar trebui, dar promovarea există totuși la editurile mari); e vorba despre faptul că iei o carte, dai paginile și habar n-ai cum să te raportezi la ea din cauza perspectivei ce ți-a fost impusă despre ce ar trebui să fie literatura.

Unii sunt deranjați de cuvintele vulgare, alții nu au răbdare cu textele mai abstracte, care îți pun mintea la contribuție, cei mai mulți se axează pe un gen preferat și ușor digerabil pentru ei (în general romanele polițiște) și au terminat; citesc câteva zeci de cărți într-o viață, se bucură de moment și își continuă treburile – ăsta e cazul fericit. Cam cât am vrea noi să citească oamenii, de fel? Cei care nu nutresc o pasiune naturală față de literatură? Glorificăm acest hobby pentru că noi, cei care citim, vedem cât de benefic poate fi pentru dezvoltarea umană, dar la fel pot fi și podcasturile, de exemplu.

Cărțile ne sunt prezentate greșit; lectura și plăcerea sunt rareori legate atunci când părinții sau profesorii îți vorbesc despre această activitate pe care ar trebui să o faci. Dacă ajungi să fii pasionat de explorarea lumilor fictive prin intermediul cuvântului scris, rămâi în sfera de divertisment a literaturii, nu ai repere să intri mai profund în domeniul literar. Îi certăm pe oameni fiindcă nu știu să facă ceva ce nu au fost niciodată învățați să facă. N-am venit să ofer soluții, ofer doar o perspectivă; literatura este cumva o nișă. Te duci la o lansare de carte și trebuie să prinzi cumva din zbor relevanța discuției dintre autor și moderator; fără cunoștințe prealabile, te uiți ca bunica la Insula iubirii.

Literatura („de calitate”) nu este accesibilă. De aia nu citește toată lumea. Din păcate, nu este suficient nici măcar să deschizi o carte cu inima deschisă, să te lași purtat de cuvintele autorului; este vorba despre instrumente cognitive, dobândite prin învățare – de unde învățare dacă ți se spune că literatura e chestia aia care descrie natura în mod romantic „în acord cu sentimentele poetului”? Ceea ce îți trebuie, de asemenea, pentru literatură este dezvoltarea personală și schimbarea mentalității colective – cu morile astea de vânt nu se poate lupta nici un om, nici o sută de oameni. Schimbarea apare prin conștientizare, dar problema trebuie apucată de mai de jos, din nucleul bombardat tehnologic al cetățeanului din 2025.

Repet, am venit doar cu o perspectivă; și eu mă întreb constant de ce nu citește mai mult lumea, dar suntem în continuare în survival mode la nivel de țară (nu că global am sta mult mai bine). Eu cred că vom ajunge acolo, dar nu bag mâna în foc că va fi până la moartea generației mele. Zic numa’ că asta cu lipsa lecturilor e doar vârful icebergului; mie îmi place și că ne citim între noi ca autori, opiniile sunt cât de cât avizate măcar. Poate dacă încetăm să le băgăm tinerilor în cap că alegerea unei facultăți trebuie să fie în strânsă legătură cu jobul de după, vom reuși să formăm și mai mulți adulți capabili de gândire critică (nici măcar critică literară, nici măcar viitori scriitori) care să explice mai departe că literatura nu este nici despre frumusețea vieții, nici despre înmulțirea sinapselor, ci un mijloc de apropiere între oameni (care le cuprinde cumva pe amândouă, dintr-o perspectivă mai înaltă).

A, și cărțile sunt mereu învățare despre sine, nu despre un altul, dar nu suntem pregătiți pentru această conversație.