Nu mi-e clar dacă Vonnegut a intenționat să scrie o distopie sau o utopie prin Leagănul Pisicii. Cartea mi-a amintit foarte tare de Jurnalul lui Palahniuk. Nu mi-a plăcut la fel de mult ca Abatorul Cinci, dar Vonnegut e cu siguranță în ascensiune printre autorii mei preferați.

Dacă te întrebi cum ajungi de la creatorul bombei atomice la sfârșitul lumii cauzat de o altă invenție științifică periculoasă, ei bine, e destul de clar. Ce a făcut Vonnegut în această poveste a fost să ne ofere un narator simpatic și curios, care ajunge astfel pe insula San Lorenzo împreună cu alți concetățeni americani și se trezește în mijlocul unei situații ce pare a fi o profeție; face parte din karassul lui.

Mi-a plăcut că și aici întâlnim aceleași credințe spirituale metamorfozate precum în Abatorul Cinci, de data aceasta sub forma unei noi religii denumită bokononism. Toate lucrurile ajung să se lege, iar naratorul nostru care vrea să scrie o carte (alt punct comun cu Abatorul) despre viața lui Felix Hoenikker află mai multe decât și-ar fi dorit; informația nu e neapărat satisfăcătoare, dar îl transformă pe el într-un pilon central al poveștii continuate de cei trei copii ai lui Hoenikker. Îmi place foarte mult acest mod de abordare – poveste în poveste – și mi-au plăcut de asemenea elementele SF, complet atipice pentru ce consideram eu că ar fi acest gen literar (extratereștri și lupte intergalactice).

Cartea este scurtă și se termină destul de abrupt, dar ce-ar mai fi rămas de spus? Este mai degrabă genul de roman de atmosferă, care propune o situație și utilizează în principal dialogul dintre personaje pentru a crea suspans. Vonnegut nu s-a zgârcit cu ironia și nici nu a intrat foarte profund în psihologia participanților la acțiune, chiar dacă povestea este spusă la persoana I. Are un mod light, dar în același timp pătrunzător de a scrie, tocmai pentru că se pricepe foarte bine la construcția literară; nu mi-e foarte clar de ce tocmai Leagănul pisicii este una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale, dar cu siguranță vreau să-l explorez în continuare pe acest autor.

Cu alte cuvinte, ne-a oferit o poveste simpatică despre sincronicități, chemări interioare ce par a fi de nerefuzat, totul învelit în această formă de religie inventată de el care este mai degrabă o anti-religie. Ar fi oare chiar atât de rău să o luăm de la capăt ca umanitate? De aceea am spus că sunt înclinată să cred că e vorba despre o utopie, mai ales că insula San Lorenzo pare a fi locul ideal pentru a începe de la zero. Cred că felul caricaturizant prin care se raportează la personaje contribuie de asemenea la farmecul scrierii lui Vonnegut. Nu am fost neapărat impresionată, dar cu siguranță am dat paginile una după alta (mai ales că majoritatea capitolelor au maxim două pagini), am fost captivă în poveste.