Robinson Crusoe, ultima ispită, semnat de Raul Neghină, este un roman care mizează mai puțin pe tensiunea narativă propriu-zisă și mai mult pe acumularea unei stări: melancolie, vină, nostalgie și sentimentul persistent că trecutul nu poate fi niciodată închis definitiv. Cartea se deschide sub semnul unei dojene aproape mitice, rostite de o bătrână întâlnită în adolescență, un fel de blestem vag care va plana asupra întregii povești și care fixează de la început direcția tragică a destinului protagonistului.

Acțiunea îl urmărește pe Robert Madringa, medic într-o Românie comunistă recognoscibilă mai ales prin instituții și contexte formale – policlinica, armata, Securitatea –, nu neapărat printr-o reconstituire densă a spiritului epocii. Narațiunea alternează constant între prezentul anilor ’80 și trecutul personajului: adolescența petrecută într-un sat, iubirea idealizată pentru Amara, relația fondatoare cu bunica Anastasia, apoi anii de formare intelectuală și afectivă. Aceste fragmente sunt scurte, intercalate, revenind obsesiv asupra acelorași momente-cheie, ca și cum memoria însăși ar refuza să înainteze liniar.

În prezent, Robert pare incapabil să trăiască în afara acestor amintiri. Relațiile cu pacienții săi depășesc cadrul profesional și alunecă spre confesiune și implicare emoțională, iar întâlnirea cu Omer și cu Carla deschide romanul spre o zonă de suspans psihologic, cu accente de paranoia și conspirație. Fără a intra în detalii care ar strica experiența lecturii, este clar că romanul își construiește tensiunea mai degrabă prin acumulare și reluare decât prin revelații bruște, iar sentimentul de amenințare este mai degrabă difuz decât concret. Un element simbolic important îl reprezintă volumul Robinson Crusoe de Daniel Defoe, carte din copilăria lui Robert, care reapare ca obiect-fetiș și ca fir călăuzitor într-o căutare ce este mai curând interioară decât detectivistică. Izolarea celebrului naufragiat devine aici o metaforă pentru singurătatea psihică a protagonistului, pentru incapacitatea lui de a construi relații funcționale în prezent și pentru refugiul constant în trecutul idealizat.

Pentru a întregi lectura, merită insistat asupra felului în care romanul își construiește vocea narativă și asupra tipului de sensibilitate pe care îl propune. Limbajul este adesea solemn, explicit, cu dialoguri care par mai degrabă proiectate decât auzite, iar această opțiune stilistică spune mult despre miza cărții. Replici precum „Noi doi vom scrie basme pe care timpul nu le va uita niciodată” sau descrieri de tipul „tinerii îndrăgostiți se hotărâră să profite de razele blânde ale soarelui” fixează romanul într-o zonă a idealizării, unde iubirea și trecutul sunt ridicate constant la rang de mit personal. Este o scriitură care nu caută ambiguitatea fină, ci mai degrabă afirmarea directă a emoției, cu riscul unui aer școlăresc, dar și cu avantajul unei lizibilități clare pentru cititorii atrași de proza confesivă.

În același timp, cartea este populată de figuri recurente și obsesive – bătrâne misterioase, femei traumatizate, iubiri imposibile –, care dau senzația unui univers închis, autoreferențial. De la „băbătia” care citește în palmă și rostește o dojană cu valoare de profeție până la bunica Anastasia sau la femeile salvate, rănite sau idealizate de Robert, femininul apare constant ca forță declanșatoare a dramei. Romanul spune dinainte ce urmează să se întâmple și apoi revine obsesiv asupra acelorași evenimente, fără a construi suspans clasic, ci mai degrabă o senzație de destin deja scris, care nu poate fi evitat. Chiar și intriga cu accente de thriller psihologic și conspirație rămâne subordonată acestei logici a fatalității.

Robinson Crusoe, ultima ispită se adresează în special cititorilor interesați de romane psihologice lente, de destine frânte și de povești dominate de nostalgie, pierdere și eșec afectiv. Nu este o lectură pentru cei care caută ritm alert sau realism social riguros, ci pentru cei dispuși să accepte o tragedie modernă în care răul nu este neapărat pedepsit, iar mântuirea rămâne, în cel mai bun caz, o posibilitate ambiguă. Romanul funcționează ca o meditație asupra izolării și asupra felului în care anumite iubiri, chiar ratate, pot marca definitiv o viață întreagă.