Edouard Louis ne-a oferit autoficțiune at its finest. Indiferent de gradul de similitudine cu realitatea personală, golurile pe care le umplem atunci când ne spunem povestea se situează mereu în centrul celor două tărâmuri.

Povestea lui poate fi povestea oricărui om născut într-un loc din care e menit să fugă; traiul într-un sat oarecare, condițiile materiale precare, oamenii care au credințe adânc înrădăcinate transmise ereditar, lipsa unui viitor diferit de al cunoscuților plus orientarea sexuală non-hetero – toate acestea au reprezentat de-a lungul istoriei rețeta câtorva genii de care umanitatea a beneficiat.

Desigur, având o poveste atât de asemănătoare cu a celor mai mulți oameni născuți în astfel de circumstanțe, există riscul unui roman searbăd. Diferența este făcută, poate, de înclinația artistică. Eddy, protagonistul nostru, este pasionat de actorie, iar acest lucru îl salvează. Descrie aici cum dintotdeauna a simțit în corpul său homosexualitatea pe care ceilalți au observat-o și criticat-o cu duritate: nevoia de a gesticula excesiv, vocea subțire, conformația firavă a trupului.

În mod categoric, nu există un singur fel de a fi homosexual și nu este corect să categorisim oamenii având în vedere criterii atât de arbitare. Pe de altă parte, aceasta este o experiență personală, trăită & povestită din interior cu multă intensitate, în paragrafe scurte care reiterează perpetuu aceste trăsături care i-au îngreunat viața. Sfârșitul lui Eddy Bellegueule conține scene de violență, bullying și chiar incest – tragicele amintiri din copilărie și adolescență ale protagonistului/autorului.

Istoricul părinților și al fraților săi este povestit aici într-un mod pe care doar distanța fizică și temporală îl poate oferi. Pe lângă faptul că Edouard a pus în cuvinte povestea atâtor generații, a știut cum să o facă într-un mod lucid; cum să ne captiveze prin formulările sale, să creeze suspans, să mențină totodată un ritm alert până când această etapă a vieții sale a fost epuizată – sau, mai bine spus, sublimată prin intermediul artei.

În cele 200 de pagini descoperim traumele celui care nu doar că îndrăznește să fie diferit, ci nu poate fii altfel, indiferent cât de mult încearcă să corespundă standardelor din mediul său natal. Tatăl autoritar, dar non-violent (caz rar), mama masculinizată, vărul abuzator sau fratele mai mare agresiv reprezintă arhetipuri; la fel și cei doi băieți de la școală care l-au agresat fizic în mod ritualic – un mod de autopedepsire care s-a încheiat în baza unor circumstanțe impersonale.

Nu am mai găsit mărturii atât de profunde despre efectele homosexualității & înclinațiilor artistice într-un mediu neprielnic nicăieri. Avem nevoie de astfel de confesiuni smulse din carne; umanitatea are nevoie să învețe. Nu mai putem la socoteală șocul pe care-l trăiești atunci când reușești în cele din urmă să evadezi din cușcă. Să ajungi să îți spui povestea este un semn al supraviețuirii – poate singurul lucru care te ajută să conferi un sens celor întâmplate.

Edouard Louis ne-a oferit această poveste, doar începutul dintr-o serie. Personal, nimic nu mă fascinează mai tare decât istoriile individuale spuse în cuvinte care lovesc. Dacă vrei să citești o (auto)biografie zguduitoare, this is your book.