Când citesc un autor român din secolul XX sunt mereu tentată să spun: de ce nu a fost inclus în programa școlară? Cu siguranță aș fi adorat să-l citesc în liceu – astfel de texte impregnate de realism, de angoasă existențială, care vorbesc despre tenebrele ființei umane.

Întâmplări în irealitatea imediată conține exact ceea ce promite: scurte destăinuiri ale unui protagonist care simte că se descompune odată cu lumea din jurul lui. Mai mult decât atât, și-ar dori să mai existe ceva, un spațiu intermediar, în care să existe în mod cert. În schimb, suferă de stări de leșin declanșate de obiecte sau diferiți stimuli senzoriali. Alunecă atunci în diferite fantasme, poate universuri paralele, din care revine cu noi dorințe – niciuna mai mare decât aceea de a umple golul.

Încep din ce în ce mai mult să cred că orice text scris este fore-shadowing; nu e mare filosofie, e clar că atunci când ne accesăm inconștientul, ne descoperim pe noi înșine, ne povestim toată viața – mai ales lucrurile care nu s-au întâmplat încă. Max Blecher a avut parte de un sfârșit tragic, guvernat de boală, iar o asemenea boală este descrisă în aceste pagini. Totodată, nu este vorba de patologizare – cine poate pune un diagnostic pe un băiat care vrea să stea nemișcat în grădina unei străine sau care, într-o zi oarecare, vrea să se joace în noroi, să se contopească cu el, ca un cățel lăsat liber la țară?

Este mai degrabă vorba despre nevoia noastră intrinsecă de evadare. O eșarfă poate fi o vază cu flori, orice poate fi orice altceva, dar există o durere continuă atunci când îți dai seama că lumea chiar are o formă fixă; privești oamenii de pe stradă cum își văd de ale lor și totul devine un ritual, ceva prestabilit, ca într-un film cu „personagii”. S-a păstrat în această ediție chiar exprimarea din perioada interbelică a autorului, ceea ce îi sporește cu atât mai mult farmecul. Blecher vorbește despre fascinația față de bâlciul local sau muzeul cu sculpturi din ceară. Realitatea nu este niciodată doar un decor pentru el, ci un portal prin care pătrunde mai adânc în sine.

„Paralel cu situația mea elementară și simplă, se desfășurau în mine alte intimități – calde, iubite și secrete, ca o grozavă și fantastică lepră interioară”

A fost surprinzător să descopăr chiar scene senzuale sau sexuale, dorința mută de seducție dusă sau nu până la capăt, chiar homosexualitate sau impresia contururilor care se (con)topesc chiar și când vine vorba despre relațiile interumane; un avangardist pe care încă nu-l stimăm suficient, un vizionar care a lăsat în urmă adevărate comori. Elucubrațiile sale sunt, de fapt, de sorginte profund filosofică, existențială. O altă surpriză plăcută a fost să observ simțul ritmului și al măsurii – când obosești urmărindu-i fantasmagoriile, capitolul se încheie și elucidăm noi mistere din viața protagonistului.

Este descrisă viața în mediul rural, cu părinți prea puțin implicați, al căror copil hoinărește prin împrejurimi și vede lumi inexistente pentru ochiul nealterat de astfel de angoase. Toate întămplările descrise aici – distorsiunea imaginii dintr-o fotografie sau oglindă, programarea sistemică a conversațiilor cu vreo femeie mai în vârstă, (non)existența lucrătoarelor dintr-o casă de toleranță – au în comun aceeași atracție fatală înspre „partea întunecată a vieții”; în mod paradoxal și fără ca protagonistul să se poată opune, ceea ce obține este, de fapt, starea de fascinație, poate chiar iluminare. Aceste scurte momente de absorbție în materie sunt cele care îl fac să simtă de fapt că trăiește.

Nu are sens să aduc în discuție felul sublim în care Blecher s-a folosit de limbaj – „suprarealismul trebuie să doară” este una dintre ideile pe care a pus-o în centrul creației sale. Dacă a existat cineva care să facă magie prin cuvinte cunoscute de toată lumea, să inducă stări, să ne coboare nu în centrul ființei autorului, ci în propriul nostru centru întunecat, el este acela. Acest scurt volum ar trebui citit de toți românii; ar trebui să aibă un loc de cinste printre clasicii noștri sau chiar mai sus decât cei pe care-i promovăm cu atâta îndârjire în școli.

Nicăieri (i)realitatea lumii în care trăim nu a mai fost surprinsă atât de profund.