Mihnea Bâlici a cartografiat începutul anilor 2000 când prin ochii unui copil, când prin cei ai adultului atât nostalgic, cât și furios; pendularea între România & Italia, zonă rurală – zonă urbană și felul în care toate acestea îți conturează personalitatea și modul de raportare la exterior.

Microgenerația ’93-’98 are un mod aparte de expunere, aflându-se tocmai în centrul marilor schimbări post-decembriste: părinții emigranți, discrepanțele dintre „adevărații copii de la țară” și cel crescut mai degrabă în solitudine, privilegiul vieții universitare și al unui viitor strălucit construit prin munca acelorași părinți „care au prins tranziția în picaj”. Cazzo (2022) este, de asemenea, titlul și refrenul unui poem ce cuprinde toată această furie a copilului căruia nu-i poate fi sortit decât să continue pendularea în moduri diferite, dar la fel de influențate de mediu.

În prima parte a volumului, ne sunt prezentate imagini ale jocurilor copilăriei ce ar rezulta din combinația Mădălina Căuneac (Crisalidă) + Max Blecher (Întâmplări din irealitatea imediată); după jumătatea unui poem, ești luat prin surprindere de o întorsătură de perspectivă – Mihnea a apelat adesea la această tehnică, care îi iese foarte bine. În poveștile sale apar membrii familiei extinse: Monu, vărul care tocmai venise din Toscana (își fac împreună o freză „de puta madre„), fetițele Mia i Gabriella (care i-a arătat „tăietura dintre coapse”), bunicul Ilarie (“l-ai găsit întins pe saltea, printre Belvita și asistente”) sau Nașa din Civitavecchia, ai cărei ochi străluceau ca ai „cerșetorilor din sat”.

Tot aici apar și Roxana, prietena din copilărie (“(pubertatea) s-a desprins din noi precum cașul de zer”) și părinții lui, în special tatăl, care a făcut „un cazzo” parcând mașini mai scumpe decât renovările casei din România în Roma. Poate acesta este cel mai interesant aspect din construcția lui Mihnea: felul cum reușește să facă switch-ul dintre perspectiva de copil, prezentând imagini inocente și pline de fascinație față de natură, în mod deosebit, și tumultul interior, sinele mereu conștient de distanțe, descrepanțe & trecerea timpului. Ochiul lui analitic contribuie la crearea unor poezii de mare impact tocmai prin prelucrarea acestor amintiri în mai multe substraturi. Foarte similar ca temă și stil este volumul Noaptea meduzei (2025) al lui Florin Gherman.

În a doua parte, Campusul, avem un poem în patru părți. Aici nostalgia se transformă, apare exprimată clar prin vocea sinelui adult care analizează la rândul său schimbările apărute în contrast cu perioada pubertății; declară că o parte din el a rămas acolo, contemplează toate episoadele necesare pentru ca el să ajungă aici și, totodată, se întreabă „câte episoade din viață o să mai fie”; este imaginea celui aflat la o răscruce, propria sa perioadă de tranziție.

Odată crescut, părăsind locurile natale și cultura ce i-a influențat dezvoltarea, privește către un viitor strălucit, metropolitan, plin de posibilități infinite – aici apare contrastul cu destinul părinților, al generației „fără noroc”, lipsită de astfel de privilegii. Exprimarea devine mult mai directă, iar cronologia este clară. Prin urmare, dacă prima parte (care conține poemele principale) este mai viu colorată, invocând pe alocuri chiar imagini suprarealiste, aici povestea este spusă cu claritate („versurile astea/pe care doar tăietura le mai face versuri”) și încununată de o ultimă imagine care mi-a amintit de luminozitatea volumului Supine dream (2021) – o tristă împletire între natural și industrial.

“În final, sunt doar un zoomer care n-a prins Foamea™” declară Mihnea în poemul care dă titlul volumului; cred că acesta este un motto foarte potrivit întregii noastre generații, ale cărei mărturii sunt necesare pentru a păstra echilibrul. Având posibilitatea de a ne raporta la lume prin creative mode (în opoziție cu survival), putem discerne, putem (de)plânge, putem trăi și vindeca răni transgeneraționale care doar s-au înmulțit până acum. Mă impresionează mereu să văd cât de similare sunt experiențele noastre, indiferent de circumstanțele externe.

Mai departe de atât, desigur, Cazzo este un volum construit ingenios – compact, amuzant, puternic și care aproape că îi garantează lui Mihnea succesul literar îndelungat, dacă va continua pe acest drum. Nu doar despre emigrare, nu doar despre tristețile & bucuriile copilăriei, ci introspecția matură, profund poetică a celui care își aduce toate părțile laolaltă, rămânând puternic ancorat în spațiul social și onorând tradiția new wave bine susțină de OMG.