Radu Vancu a realizat aici o odă a alcoolului, a alcoolismului și, în special, a soției sale, Camelia („agățat de Camelia ca o molie de lâna ei australiană”). Volumul este împărțit în poezii și pagini de jurnal, toate având în centru ideea de „monstru fericit” – persoana care devii atunci când bei.

„orice ateu socialist care bea cu nădejde/se transformă, după o anumită cantitate,/într-un anarhist mistic„

Avem aici imaginea celui care știe că alcoolismul riscă să te îndepărteze de toți cei pe care-i iubești, trăind în acest univers derizoriu și atât de primitor, însă ceea ce-l menține agățat este sentimentul de realitate imediată pe care-l capătă lumea după o anumită cantitate consumată. Tot el ne spune că soția este cea care conferă lumii acest sentiment de „real” acum, dar alcoolul rămâne în continuare în peisaj.

Te gândești instant la Paradisurile artificiale a lui Baudelaire, carte pe care Vancu a și menționat-o aici; o altă lectură impresionantă despre dependență de la un alt poet înveștmântat în căldura plăcerii sale de bază. Deși nemenționat, clar și Bukowski este un punct de referință pentru acest subiect. În partea a doua, intitulată „Confesiunile monstrului fericit”, autorul face o trecere în revistă a celor care l-au inspirat scriind despre efectele substanțelor, creând totodată metafore pentru cele mai frecventate tipuri de alcool („proletarul nisip la uretră (…) ura de clasă pentru aristocratica ciroză”). Mi-a plăcut foarte mult faptul că primim povestea întreagă, intimă, în versuri sau propoziții de o limpezime spectaculoasă.

„și râzi, și vorbești despre directoare de școală evil & nefe/și despre consilii profesorale, îți stă așa de bine/ când le înjuri a la Tourette cu aerul tău de fetiță prea cuminte„

Subiectul tatălui decedat în ’97 este, de asemenea, de mare importanță aici. Vancu își leagă relația cu alcoolul de sentimentul pierderii părintelui prin sinucidere; de atunci, lumea s-a dematerializat, devenind inaccesibilă prin ochiul liber, netulburat de același alcoolism ereditar. Îi dedică mai multe poezii în volumul de față apelând adeseori la autoironie („am băut toată noaptea ca să poată două drosophile să facă pe Tristan și Isolda”), păstrând bine de tot în substrat tumultul care nu se liniștește niciodată complet. Chiar și în prezența soției, intervine sentimentul de rușine de a doua zi dimineața.

O temă ceva mai marginală este problema banilor („metafore, metabole – nici una nu foșnește romanțios/ca plasticul bancnotelor sub ochii noștri calzi”). După cum știm, orice dependență necesită cheltuieli, iar poeții și scriitorii, în general, nu s-au aflat niciodată în capul listei de burghezie. În contrast cu filosofarea determinată de alcool, versurile despre bani sau politică („sentimentele se prăbușesc lent, ca regimurile comuniste în Europa de Est (…) soda caustică a rânjetului iliescian luminând ca un curcubeu toxic cerul României”) sunt dure, izbitoare, deloc înfrumusețate de strălucirea pe care o capătă lucrurile cercetate cu spiritul înălțat. Mai departe decât atât, Vancu face inclusiv paralele religioase, dezbătând dacă alcoolul – provocând fierbințeală – vine de la Dumnezeu sau de la Satana, care nu poate fi decât rece ca gheața.

„<<am văzut oasele cele mai bune ale generației mele>>… Radu beatnicul.„

Din câte perspective poți aborda alcoolul și efectele sale asupra ființei umane? În Monstrul fericit ni se arată că nu destule. Poetul a vorbit despre minte, corp („Marea Asceză a redempțiunii prin ficat”) și suflet („are treizeci de ani, adipozități și năpârleli,/iar sufletul lui de viezure a digerat toate utopiile”), cum sunt ele hrănite sau desființate de inundația etilică, ce fel de perspectivă ajungi să ai atunci când nu te poți desprinde de această prietenie aparent indestructibilă („sticlele – goale și bosumflate ca niște amante convinse că nu vei divorța nicicând pentru ele”).

Safe to say, cred că Vancu a realizat o mini-capodoperă prin acest volum publicat în 2009/2023. Chiar și titlul primei părți, cu poeme – „Etilografitti” – evocă un alt punct de referință puternic & de nedetronat al poeziei contemporane, doar că aici tematica modifică și registrul. Dacă Ecografitti al Ruxandrei Novac este întunecos din cauza situației sociopolitice de la începutul anilor 2000, tema nepieritoare a înălțării și decandenței prin alcool îți impune practic să scrii atât din vârful muntelui, cât și de pe fundul prăpastiei.

„dacă fete zumzâind paradiziac din vagine/îți ies în cale, e inutil să fugi,/pentru că ele sunt mantis religiosae bionice„

Umor, referințe filosofice – mitologice și religioase, claritatea verbală pe care cred sincer că doar dependenții o pot atinge (fiindcă învață acel limbaj universal după ce sunt extrași cu totul din ei înșiși pe termen nedeterminat, pătrund cu un vârf de deget în rai și li se revelează totul pentru a fi uitat a doua zi), acest volum complet & complex îmi arată clar de ce Vancu este unul dintre cele mai consacrate nume ale literaturii contemporane. Very inspiring.