Categoric cea mai disturbing carte pe care am citit-o. Ryu Murakami va lăsa cu siguranță o moștenire valoroasă – spun asta după ce m-au impresionat Albastru nemărginit, aproape transparent și Audiția.

Miyashita este un bărbat simplu care se întâmplă să ajungă la New York în cadrul unui proiect profesional. Aici, întâlnește un om al străzii care îi adresează o întrebare stranie și îi lasă un număr de telefon misterios. Întors în Tokyo, el descoperă o voce de femeie la celălalt capăt al liniei și se lasă atras într-o misiune ce presupune călătoria înapoi la New York și la Paris. Ce se întâmplă la final – modul cum se leagă toate aceste călătorii & misiunile pe care le are Miyashita de îndeplinit – salvează mult părțile neverosimile dinainte.

Temele centrale sunt BDSM-ul și consumul de substanțe, de unde și titlul romanului. Descrierile sunt foarte grafice, iar ideea de rușine explorată prin masochism apare de mai multe ori. Protagonistul nu lua parte la niciuna dintre aceste activități înainte să o cunoască pe Keiko, însă ceva din străfundurile ființei sale îl transformă într-un colaborator supus. Primul aspect ce mi s-a părut în mai multe rânduri neverosimil vizează efectele pilulelor de ecstasy: chiar și atunci când este laced cu alte substanțe, precum speedul sau heroina, nu are darul de a scoate ființa sexuală ascunsă în tine; acest lucru depinde de la persoană la persoană.

Al doilea aspect ar fi chiar această subjugare ce are loc aproape instant în fața persoanelor sadomaso. Este posibil ca într-o cultură cu multe restricții ce țin de mentalitate/fațadă, cum este cea japoneză, fascinația față de lumea sexului și a drogurilor să fie sporită, dar este greu de crezut că simpla interacțiune în persoană cu cineva experimentat te poate face să „îți pierzi personalitatea” – lucru menționat adesea de protagonist. Pe de altă parte, consumul frecvent de substanțe poate contribui la această confuzie mentală, exacerbând dorința de contopire cu celălalt – nu doar în modul sexual.

Nu în ultimul rând, rezistența fizică ce este constant menționată în urma consumării unei cantități uriașe de substanțe – rezistență întreținută prin supă de rechin & altele asemenea, aparent – sună totuși exagerat, indiferent de câtă voință sau tărie de caracter au consumatorii. M-au amuzant pe alocuri mențiunile lui Miyashita, fun facts despre anumite subiecte pe care le aflase „dintr-o carte de cibernetică”; îmi place să cred că Murakami a dorit în mod intenționat acest efect comic. Deși nu e neverosimil, e questionable cum Keiko menționează, în opoziție, că „nu prea citește cărți” de mai multe ori. Nu-mi dau încă seama dacă este vorba despre un tipar misogin în cazul romanelor lui.

Romanul are în centru un joc în primul rând mental ce are loc între cele trei personaje: Keiko, Reiko și maestrul (bărbatul „fără casă”). Fiecare dintre ele îi povestește lui Miyashita versiunea proprie asupra poveștii ce le-a legat destinele – aici intervin părțile foarte grafice vizavi de sadomasochism. Te întrebi până la final care va fi misiunea ultimă după ce descoperă toate acestea; după ce parcurgem, din perspectiva lui, poveștile care îl țintuiesc pe scaun și îl îndepărtează tot mai mult de sine. Dacă Ryu Murakami n-ar fi găsit această soluție, Ecstasy ar fi fost mai puțin impresionant.

Sunt tematici despre care nu vorbim cu adevărat prea des – ce stă la baza unui comportament atât de sexual/sadomaso? Ryu Murakami îl leagă chiar de ideea războiului; există câteva insighturi prețioase despre rușine & cum ne poate forma încă din copilărie. Poate că multe dintre lucrurile descrise ne pot părea grotești, o decadență rar întâlnită, dar mi se pare fascinant să analizăm substratul. Prin urmare, chiar cu neajunsurile pe care le-am menționat mai sus, ce a făcut autorul din această poveste îl face să își păstreze rangul de geniu în ochii mei.