the party is over (2025) este versiunea zillenial a lui Raport către Walt Whitman (Răzvan Andrei, 2020).

Răzvan Omotă a reprezentat starea de așteptare în diferite ipostaze, care însumează aceeași idee principală: unde se poate trăi cu adevărat liber? În dulap (ul obscur) cu siguranță nu, dar aparent nici „la sute de kilometri de oamenii ăia”; persoană nonbinară cu o preferință pentru bărbați este mai întâi ostracizată în sânul familiei, apoi la școală și în viața adultă. Aflăm astfel o poveste care nu-i aparține doar autorului ci, din păcate, celor mai mulți membrii ai comunității LGBTQ+ crescuți într-o Românie arhicreștină.

De la jocul „de-a prietenele la cafea” jucat cu mama în copilărie la „îmi plac ochii tăi și vreau la mare” – varianta mult mai dureroasă pentru oameni mari, ale căror destine nu pot rămâne legate așa cum și-ar fi dorit Poetul; nu este doar un volum despre ruptura amoroasă, ci înglobează traumele & probleme întâmpinate de o persoană queer între și în afara granițelor țării. Unul dintre poemele mele preferate este feeldate („îți vom genera cei/mai buni partenerix pe o rază/de n kilometri”) tocmai pentru că ilustrează tipologiile limitate de care te lovești pe aplicațiile de dating, în încercarea de a găsi ceva mai mult decât un one night stand.

Un alt element central din the party is over este identificarea cu o sirenă/un siren, care a început încă din copilărie („vrei să ne certe pe amândoi?/o ascundem, parcă ar fi prima dată”). Ideea este reluată în diferite forme precum „dansul sirenelor albastre”, „ca o sirenă într-un acvariu,/așa am stat până v-ați amintit de mine” și, preferata mea, „gândul înduioșător că un siren/din cartierul titan se tot gândește/la tine”; îmi place pentru că face indirect referire – cel puțin la nivel estetic – la Sirenele de pe Titan a lui Vonnegut, pe care se întâmplă să o citesc zilele acestea.

Ce este fascinant și face volumul atât de bun este abordarea duală – o amintire personală are, de asemenea, un caracter universal; lipsa de acceptare a tatălui sau izgonirea din familie, bullyingul suferit la școală sau imposibilitatea de afișare în public pentru un cuplu non-hetero. Sigur, acest lucru se întâmplă automat, aproape orice membru al comunității are astfel de povești, dar Răzvan le-a pus împreună cu o mare limpezime, folosindu-și ochiul artistic la capacitate maximă.

În ivn cel groaznic (teatru dans) reies cel mai clar influențele din celălalt domeniu de activitate al lui Răzvan, teatrul („(răstit) ivan: gata! nu mai simt,/iartă-mă, vreau să ne despărțim!”). Toate versurile sunt tăiate milimetric, ideile sunt reluate și reintegrate în alte forme, dintr-un text în altul; aceasta este rețeta pentru o construcție finală grandioasă. Umor bitter („vezi, e vina ta, lasă copilu’ să facă/ce vrea, îmbracă-l în albastru, lasă-l/la fotbal, cumpără-i mașinuțe, acum/zice că-i heterosexual”), furie firească („să te fut est-europă nepregătită/să te fut planetă rasistă, misogină,/xenofobă, homofobă, transfobă”) și, între ele, chemări de dragoste („bucureștiul a devenit insuportabil,/nu ne-am mai întâlnit, dar sper să-mi/citești cartea și să mă suni”).

the party is over nu pare un debut în poezie, ci best of de la un autor care mai are încă multe să ne spună. Trecem acest volum în categoria manifestelor strong care strigă „până aici”, expunând mizeria pe care oamenii o provoacă altora din cauza fricii. Accesibil, conținând referințe ultracunoscute comunității, nu pot decât să sper că va primi recunoașterea pe care o merită; și, de ce nu, că va destupa mințile care nu s-au închis încă de tot în ceea ce privește acceptarea.