Habitat este ceea ce numesc „un volum cinstit”. Un documentar al emigrării & revenirii – atât în sens fizic, cât și emoțional.

O bună parte este dedicată unei relații care s-a încheiat și amintirilor aferente. Aleks a păstrat tăieturile caracteristice colajului, cum era de așteptat, ceea ce înseamnă că nu există niciun cuvânt în plus – o mare calitate pentru orice poet. Majoritatea textelor păstrează aceeași formă de 4-5 strofe scurte, cu excepția celor trei poeme în proză. Am fost curioasă, dar și surprinsă atunci când am trecut de prima jumătate: extinderea termenului de „habitat” a fost realizată cu succes, revenind la spațiul comun.

Călătorim împreună cu Aleks prin Europa, iar poemele lui sunt vederi. Ca oricare dintre noi, imaginile îi evocă alte imagini interioare, autobiografice & reprezintă motive de contemplație. Spre exemplu, în Grădina botanică din Èze, există flori care se deschid o singură dată în viață – precum „sentiment(ul) de vină ce luminează pistilul și tuburile (noastre) de polen”; sau în Corida, „Andaluzia e o crimă în august (…) orice discuție despre atașament aruncă oaza în flăcări”.

Piesa de rezistență a volumului este Odă demenței; aici regăsim atât un fel de rezumat în cheie suprarealistă al relației dintre el & ea, cât și o tranziție de la sensul inițial al „habitatului” – loc de trai împreună – spre întrebarea mai mare care planează – identificarea locului în lume: „De când locuim împreună/au crescut florile din ghivece până sus la tavan/vecina cu demență nu mai urlă noaptea (…) venerăm zeița demenței temporare/care face descântece în apartamentul de lângă/și eșuează când bătrâna își vede defunctul în poze”.

Următoarele poeme, începând în special cu a treia parte a volumului, Crevase, marchează o desprindere în dublu sens – de relație și de locul geografic („din nou acasă, lângă Dunăre”). De asemenea, Aleks contemplează felul în care percepția asupra realității se schimbă cu fiecare nou spațiu pe care îl ocupi; amintirile sunt înlocuite cu altele și cauți mereu firul care să le țină împreună.

La poezia Baloane de marmură îmi vin în minte cuvintele lui Mihail Sebastian (un alt om de la Dunăre), a cărui biografie se întâmplă să o citesc în paralel: „Eu n-am avut crize sufletești. Am avut numai anotimpuri”. Un mesaj similar transmite și Aleks – „Mă voi lăsa păcălit din nou de ipocrizia primăverii/de mirosul dulce de anestezic din crengi”. Poemele devin mai dure spre final, tocmai pentru că se adresează colectivului.

De aici am remarcat Expediția cu caiacul: „…copiii revoluției tehnologice/speranța zilei de mâine (…) apologeții corectitudinii politice, eroii inechităților sociale (…) dacă aș fi avut banii lor acum zece ani/înțelegerea asta profundă a vieții/puterea de a oferi/empatia nemărginită/luciditatea”; prinde foarte bine acest inel de legătură în Habitat, care se încheie pe un ton nu mai puțin anxios decât începe, însă mai optimist în ceea ce privește viitorul.

Cred că noua colecția de la Art, coordonată de Mihók Tamás, ne va aduce multe astfel de surprize. Cred că a-ți seta intenții clare înainte de a scrie și a reduce textul la versurile & imaginile de bază reprezintă mereu o strategie bună – așa cum am văzut aici. În urma lecturii, rămâi cu tema de gândire: prin câte metamorfoze poate trece același habitat în funcție de experiențele noastre. Totodată, faptul că Sinele este habitatul nostru permanent – make it nice.